Nouăzeci de secunde

Capitolul 18 - Kaleb

Poate credeţi că am avut o reacţie exagerată, cum ar fi măritul ochilor sau un suspin şocat. Dar nu. Am avut o reacţie perfect normală — Mulţumesc, Doamne! —. A fost ca şi cum Beverly vorbind este ceva obişnuit, care se întâmplă zi de zi.

Am studiat-o. Nu i-au scăpat cuvintele. Le-a spus. A plănuit să o facă. Are un chip liniştit. Mă priveşte şi o privesc şi eu. Orice presupunere cum că ar fi avut o boală ciudată s-a spulberat. Beverly a tăcut de bunăvoie. Pentru că aşa a vrut. Acum, a vorbit tot de bunăvoie. Aşa a vrut. Şi-a pus în cap şi a făcut-o. Nu a lăsat nimic la voia întâmplării.

Dacă stau mai bine să mă gândesc, de când ne-am cunoscut, nu a lăsat nimic niciodată la întâmplare. Mereu este sigură pe ea. Mereu are un plan, un loc unde să meargă sau ce să facă. Nu cred că ştie noţiunea de „surpriză".

Poate ar fi fost normal să rămân fără întrebări şi să-mi văd mai departe de treaba mea, interesul meu pentru ea să dispară. Dar nu e aşa. Acum am întrebarea „de ce?" în minte. Întrebare urmată de alte zeci de alte întrebări. O parte din mine a ştiut mereu că ea poate vorbi şi tace din proprie iniţiativă, dar poate o boală imaginară mi s-a părut mai plauzibilă decât varianta asta.

Credeam că atunci când va vorbi, aura de mister care o înconjoară va dispărea. Nu e aşa. Acum că a vorbit, abia aştept să zică următorul lucru. Şi următorul. Şi celălalt.

Destul de ciudat pentru mine, care prefer ca o fată să facă orice altceva cu gura în afară să vorbească.

— Nu ştii să înoţi?

Surprinzător, dar plauzibil. Nu am văzut-o în piscină.

Aştept cu nerăbdare răspunsul. Vreau să zică că nu. Vreau să o învăţ să înoate.

Văd un licăr de surprindere în ochii ei. Apoi de curiozitate. În final, ochii i se liniştesc. Mă felicit în gând că am ales să mă port perfect normal, chiar dacă ceea ce s-a întâmplat înainte a fost un fel de bombă pre-atomică explodând. A vorbit. Ea nu a făcut o dramă sau un eveniment din ceea ce a spus. Pur şi simplu... a spus. Deci cred că cel mai bine e să mă port şi eu la fel de normal.

— Nu, răspunde într-un final.

Îşi întăreşte afirmaţia negând din cap. Dau şi eu din cap şi-i spun că putem alege o zi în care să mergem la un bazin. Poate chiar la unul deschis.

În mintea mea, aş fi vrut să-i cer o întâlnire, dar cum asta este cu mult peste ceea ce ar putea ea accepta, mă mulţumesc să fie doar în capul meu o întâlnire.

Mă ridic de lângă copac şi îi întind mâna, ca să se ridice şi ea mai uşor.

Drace, credeam ca electricitatea aia nu va apărea chiar la fiecare contact. Abia dacă am simţit aşa ceva atunci când îmi dăd...

Gândurile îmi sunt blocate de mâna ei, care este acoperită în totalitate de a mea, şi care tresare. Violent. Ca şi cum i-aş fi ars-o. Aş vrea să cred că e de la ce se întâmplă între noi, dar mâna ei deja era de câteva secunde în a mea.

Acum că e în picioare în faţa mea, îşi trage mâna şi eu o las pe a mea să-mi cadă pe lângă corp. Nu m-aş fi supărat să o ţin până ajungeam în casă. Sau în faţa camerei ei. Sau într-un pat.

Ăh... nu. Într-un pat nu.

Se apleacă şi ia de pe pământ un caiet mare, care are imagini cu flori pe copertă. Este un caiet foarte... gros. Unele pagini sunt deformate şi ies din copertă, ceea ce înseamnă că ea le-a lipit când i s-au terminat paginile.

O curiozitate enervantă mă loveşte.

La fel cum m-a lovit când mâna i-a tresărit atât de tare, iar ea nici măcar nu a clipit.

Se mai uită o dată la mine, ca şi cum se întreabă dacă să-mi mai spună ceva. Ajunge la concluzia că mi-a zis destule, apoi se întoarce pe călcâie şi pleacă spre casă, lăsându-mă singur în grădină, lângă copacul imens, la câţiva centimetri de locul exploziei a.k.a. locul în care mi-a vorbit prima oară.

Când o văd intrând pe uşa din spate, nu mă pot gândi decât la următorul lucru pe care mi-l va spune. Şi pe care trebuie să mi-l spună.

***

Când ies de la duş, mă simt mai bine. Mai curat. Mirosul de spital îmi sâcâia căile nazale. Iau telefonul de pe noptieră şi o sun pe mama, cum i-am zis că fac când ajung acasă. Posibil să fi întârziat ceva cu apelul, dar amândoi ştim că nu aş fi sunat-o la timp. Şi tot amândoi ştim, că într-un final, tot aş fi sunat.

— Cum te simţi? o întreb, imediat ce răspunde.

— Sunt bine, puiule. Doctorul a zis că pot pleca mâine dimineaţă din spital. Au luat tot ce aveau nevoie pentru analize.

Inima mi se calmează când îi aud vocea. E aceeaşi voce pe care o foloseşte mereu când îmi dă o veste bună. Adică e o voce pe care nu o aud prea des.

Următoarea întrebare alunecă afară înainte să mă gândesc:

— Brent a venit la tine?

Mama tace multe secunde la rând, suficient cât să pot înţelege răspunsul.

— Nu a trecut, îmi zic, dar ştiu că aude şi ea.

— A venit, zice ezitând. Doar că...

Atunci îmi pică fisa. Mârâi furios, simţindu-mi articulaţiile de la pumni zbătându-se, ca şi cum ar căuta ceva de lovit. Sau pe cineva.

— Ţi-a cerut bani. Iar tu i-ai dat ca de fiecare dată.

Nu o văd, dar ştiu că aprobă din cap, lăsându-şi privirea în jos. Ca de fiecare dată.