Nouăzeci de secunde

Epilog

      — Am veşti bune şi veşti mai puţin bune, pe care le vrei mai întâi?

      — Pe cele rele, răspund hotărâtă.

      Strâng mai bine cureaua de piele de la geantă între degete, încercând să îmi opresc emoţiile din a răbufni afară.

      Emilia este psiholoaga la care vin de când am ajuns în campusul facultăţii, acum trei luni. Este o femeie extraordinară, în faţa căreia am avut curajul să mă deschid din prima secundă. Îi ador sinceritatea şi empatia. Este abia trecută de cincizeci de ani, are părul de un blond vopsit şi este foarte, dar foarte frumoasă. Dacă aş putea să-mi aleg mama, aş alege-o pe ea.

      — Cele rele vin la pachet cu cele bune, îmi zâmbeşte.

      — Amândouă atunci.

      Ştiu că îmi simte stresul din voce.

      — Nu suferi de stres post-traumatic. Niciodată nu ai suferit.

      Mă încrunt, nedumerită.

      — Ceea ce ţi s-a întâmplat ţie a fost, într-adevăr, o traumă foarte puternică. Dar ai trecut peste ea, cum puţini oameni reuşesc să o facă. Ai o minte puternică, Beverly, nu trebuie să te îndoieşti de asta.

      — Păi şi... totul... nu înţeleg.

      — Singurătatea a fost cea care te-a distrus.

      Îmi simt inima ratând o bătaie.

      — Când am auzit povestea ta, am ştiut că vei fi o provocare. Dar după ce ai intrat în acest cabinet, luminoasă şi gata de luptă, am ştiut că altceva ţi s-a întâmplat. Ai fost părăsită. Bineînţeles că totul a fost doar o bănuială. Până când... ai ajuns să-mi povesteşti despre bătaie. Mi-ai spus totul, Beverly. Fiecare lovitură. Fiecare senzaţie fizică. Un bolnav de TSPT* nu va spune niciodată fizic ce a simţit, pentru că nu este conştient de asta. Va spune ce i s-a întâmplat în minte. În suflet. Apoi mi-ai spus despre acel... tânăr, care a încercat să te violeze. Beverly, dacă ai fi suferit cu adevărat de TSPT, sau dacă măcar o secundă ai fi suferit de asta, ai fi devenit o legumă sau te-ai fi sinucis după acel episod. Dar tu ai fost bine.

_____________________________________

TSPT* = tulburare de stres post-traumatic

______________________________________

      Îmi amintesc dimineaţa în care m-am trezit. Îmi amintesc nedumerirea pe care am simţit-o. Îmi amintesc cum căutam cu disperare acel gol, speriată că va trebui să-l umplu înainte să mă înghită. Nu-l găsisem. Până în ziua de azi, nu-l găsisem.

      — În dimineaţa aceea, Kaleb a fost alături de tine. Nu ai fost singură. De-asta ai trecut atât de repede peste ce s-a întâmplat. Şi tot de-asta, după ce Kaleb a intrat în viaţa ta, ţi-ai revenit atât de uşor. Dacă aveai TSPT, Kaleb nu ar fi fost de-ajuns. Mai ales că nu ai mers la un psiholog atât de mult timp. Ai fi avut nevoie de ani şi ani de tratamente ca să te apropii măcar de cum eşti azi.

      Îmi las privirea în jos şi zâmbesc, uşurată. Sunt bine.

      — Atunci, care este vestea proastă?

      — Şi singurătatea este o boală. Iar tăcerea ta a fost cea mai tăioasă consecinţă a acesteia. Nu mă încântă că te-ai agăţat de Kaleb atât de strâns.

      — Nu îi pot da drumul.

      — Ştiu, scumpo. Nu-ţi cer asta. Îţi cer doar să-l iubeşti mai departe cu toată fiinţa ta, fără să te gândeşti vreodată că acesta va pleca. Crede-mă pe cuvânt, acel tânăr nu va pleca.