Nouăzeci de secunde

Capitolul 47 - Beverly

— Ia-mă în braţe, îi cer.

Este prima dată când vorbesc despre ce s-a întâmplat. Este prima dată când am încredere să vorbesc despre ce mi s-a întâmplat, iar asta este înfricoşător. De la... incident, nu am mai fost luată în braţe de nimeni. La început tatei i-a fost teamă să mă şi atingă, crezând că mă voi sparge, apoi eu nu am mai suportat să fiu atinsă. Bineînţeles că surioara mea, Kacey, mi-a încălcat această dorinţă de nenumărate ori, dar ea a fost excepţia. Pe ea o acceptam, ceea nu are foarte mult sens în capul meu, însă niciodată nu am stat cu adevărat să caut explicaţii pentru ceea ce simt. Sau gândesc. Sau vreau.

De-asta nu am încercat să caut explicaţii nici pentru faptul că nu voiam să fiu atinsă. Şi prin atingeri nu mă refer la Agatha trecând pe lângă mine şi frecându-şi braţul de al meu, cu asta nu aveam nicio problemă. Nu suportam ideea ca tata să mă ia de mână şi să îmi spună că totul va fi bine, sau să fiu îmbrăţişată şi pentru câteva secunde să simt linişte, totul pentru ca mai apoi să ne despărţim iar eu să îmi amintesc cât de naşpa e realitatea.

Iar acum, spre disperarea mea, vreau să fiu luată în braţe de Kaleb pentru că ştiu că siguranţa pe care el mi-o oferă nu va dispărea. Poate în subconştientul meu asociam îmbrăţişările cu speranţa, sau cu ideea că cineva e acolo şi are grijă de mine. Lucruri pe care a trebuit să-mi interzic să le simt pentru a merge mai departe. Iar acum mă exasperează Kaleb pentru că mi le bagă pe amândouă pe gât. Şi mai face asta şi fără să vrea. Prin simpla lui prezență. Iar eu îi permit. Voi fi un dezastru dacă se va hotărî într-o zi că nu mă poate repara.

La doar câteva clipe după ce i-am cerut să mă ia în braţe, a făcut-o. Fără să mă întrebe nimic. S-a aşezat în spatele meu, astfel încât să stau între picioarele lui, apoi s-a lăsat pe tăblia patului, iar mie nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să îmi  aşez capul pe pieptul lui.

E frustrant că mereu simt nevoia să stau la el în braţe şi enervant că mereu ajung acolo.

Îmi închid ochii ca să nu-i văd mărul lui Adam urcând şi coborând, dar îi deschid repede când realizez că să povestesc asta cu ochii închişi e echivalentul unei sinucideri pentru mine. Aşa că îmi fixez privirea pe mâinile pe care mi le strâng în poală. Probabil că a observat dovada stresului meu. Îşi aşază o mână peste ale mele, oprindu-le din mişcarea lor.

Ăsta cred că e un fel de semn că pot începe să vorbesc.

— Aveam cincisprezece ani, îmi iau inima în dinţi. Mama deja era plecată, cred că şi divorţul era unul oficial. De câteva luni, în casă, începuse să vină Audrey. Voiam să mă înţeleg cu ea, râd sec. Chiar voiam. Ştii că am şi invitat-o la mall? Uram cumpărăturile fără scop, dar voiam să mă înţeleg cu ea, pentru că datorită ei, tata stătea mai mult timp acasă şi credeam că e ceva bun. Credeam că aşa va sta mai mult şi cu mine. Ştiu, fraieră. Ajunsese să se mute la noi şi chiar dacă lucrurile nu erau grozave, părea că ceva e mai bine. Până când a venit ziua în care am ajuns acasă înaintea tatei. Și nimic nu a mai fost bine de-atunci.

Mă opresc din vorbit, trăgând aer în piept.

— Îmi uitasem cheia, aşa că am luat-o pe cea de sub preşul de la uşa din spate, aia care dă spre grădină prin bucătărie, mă grăbesc să detaliez.

De parcă el nu ştie că în casă se poate intra pe uşa din living, cea mare, şi pe cealaltă mai mică din bucătărie.

— Am intrat şi nu am apucat să aprind lumina, că am auzit un ţipăt. Era Audrey, care se certa cu un bărbat străin. Nu mi-a fost de-ajuns decât să-l văd din spate şi să ştiu că trebuie să plec. M-am panicat. Arăta ca un infractor. Şi era în casa mea. Iar tata nu era acolo. În groaza mea, am scăpat cheia.

Îmi simt o lacrimă căzându-mi pe obraz, dar o şterg şi mă adun, ca să continui.

— Cine s-ar fi gândit că o amărâtă de cheie îmi va pune capăt zilelor? îmi dau ochii peste cap şi râd la fel de sec ca înainte, minunându-mă de cât de spartă îmi sună vocea. M-au auzit. La început, am fost conştientă. Am simţit loviturile pe care le primeam şi îmi auzeam oasele rupându-se.

Îi simt respiraţia înăsprindu-se, dar continui.

— Îmi agăţasem privirea de inelul ăla, care mi-a cauzat o zgârietură pe obraz, închisă mai târziu cu copci, dar părea cel mai frumos lucru din monstrul ăla. După un timp, nu ştiu cât, am leşinat. Următorul lucru pe care îl ştiu este că m-am trezit la spital, crezând că mama mă mângâie pe chip, dar doar mi-o imaginasem. Efectul analgezicelor, cred. Tata ajunsese acasă şi mă găsise într-o baltă de sânge, cu corpul atât de lovit încât ieşeau oase din mine. Nu voiam să cred că eram chiar atât de rău, dar când am văzut de câte şuruburi şi tije metalice a fost nevoie pentru a-mi pune corpul la loc... am acceptat. Doctorul mi-a zis că în ambulanţă mi se oprise inima pentru nouăzeci de secunde şi că m-au resuscitat. Într-un final, mi-am revenit. Cred că acele momente, cele în care mi s-a oprit inima, au fost cele mai frumoase din toată povestea asta. Ca un licăr de lumină pe o stradă întunecată. Am citit mai târziu în cărţi ca dacă ţi se opreşte inima, de obicei visezi. Ajungi în Rai. Alte chestii de-astea. Eu am ajuns.

Mă opresc, închizând ochii. E singura amintire din acea noapte la care îmi place să revin.

— Am văzut grădina unei case. Aveam o rochie albă care rămânea curată. Am văzut o casă, una obişnuită. Nu ştiu de ce am văzut o casă şi nici de ce casa aia, nu o mai văzusem. Am ezitat să mă mişc la început, dar după ce am văzut că nu doare, am trăit ultimele momente înainte de o lungă, foarte lungă perioadă de timp în care m-a durut şi să respir. Să exist. Mă durea să exist! Pentru nouăzeci de secunde, m-am ridicat din Iad şi am văzut Raiul.

Sunt strânsă de cele două braţe din jurul meu, care mă trag la pieptul cald al persoanei mele favorite de pe pământ. Îmi trag nasul şi şterg lacrimile de tricoul lui vişiniu, lăsându-mi o mână să-i cuprindă talia.

Am nevoie să fiu strânsă în braţe. Iar Kaleb are nevoie să mă strângă în braţe. Mă întreb dacă simte că prin această îmbrăţişare începe să-mi pună bucăţile sufletului la loc. Fără şuruburi, fără metal. Doar cu iubire şi speranţă.