Nouăzeci de secunde

Capitolul 56 - Kaleb

Beverly îşi aşază părul după ureche, zâmbind. Aşa face mereu când se ruşinează şi nu vrea să recunoască. Mă face să vreau să o fac să se ruşineze mai des. Ceea ce nu e greu deloc, dacă stau să mă gândesc.

— Um... Kaleb? La noapte ce faci? se bâlbâie.

Îmi ridic sprâncenele.

— Nu ştiu. Ai tu vreun plan? o întreb rânjind, iar ea se încruntă la mine. Hai că înţelegi tu, adaug, ca să o enervez şi mai tare.

— Mă refeream unde dormi, îşi dă ochii peste cap. Nu o poţi face aici.

Toată starea bună de spirit care mă acaparase când ea ajunsese pe picioarele mele dispare, lăsând loc amintirilor de azi.

— Mă descurc eu cumva. Nu se poate rupe de tot, ridic din umeri, înclinându-mi capul spre placa de lemn distrusă a patului.

Se ridică de pe mine iar eu aproape pufnesc de nemulţumire, dar mă opresc la timp. Sunt şi aşa destul de nervos, nu pot risca să o enervez şi pe ea şi să ajungem să ne certăm. Ştiu de ce sunt capabil la nervi şi mai ştiu și că aş ajunge să-i spun despre Brent în cel oribil mod cu putinţă, iar ea nu merită asta.

— Haide, îmi zice, mergând spre uşă. Dormi cu mine în seara asta.

Sunt în picioare în mai puţin de o clipă, urmând-o. Dacă ea zice că dormim împreună, cine sunt eu să ripostez? Chiar dacă anticipez deja că nu voi dormi deloc în noaptea asta dacă stau lipit de ea. Şi într-un pat. Soarta poate fi foarte sadică uneori.

După ce se uită de patru ori spre holul pustiu mă lasă să ies şi pe mine din cameră, ţopăind pe vârfuri până în a ei. Da, cunosc şi eu sportul de plimbat noaptea prin casă al familiei Collins. Oamenii bogaţi chiar nu dorm. Nici măcar eu nu o mai fac cum trebuie de când am ajuns în casa asta.

Mă aşez pe patul ei, descălţându-mă de bocanci şi aruncându-mi o privire spre noptieră. Pe ea zace caietul surprinzător de gros al lui Beverly, peste care a aşezat o carte ca să stea închis. Zâmbesc, dar îmi iau repede privirea de la el când aud uşa de la micuţa baie a camerei închizându-se şi o văd pe Beverly ieşind din ea cu o trusă de prim-ajutor în mână. Se aşază şi ea lângă mine, deschizând-o şi punându-mi mâna dreaptă la ea pe picioare.

Nici nu observasem toate juliturile de pe articulaţiile degetelor. Îmi amintesc cum le aveam mereu rănite pe vremea când locuiam cu Brent şi mama şi îmi duceam viaţa făcând... ei bine, nimic de care să fiu mândru acum. Sau atunci.

— Ar trebui să întreb ce te-a făcut să îţi distrugi aproape toate lucrurile din cameră?

Este foarte atentă la vata cu care îmi curăţă sângele uscat, chiar dacă îi vine în faţă părul.

— O să afli. Dar nu în seara asta.

Îi apuc cu celălalt braţ părul care o încurcă şi i-l aşez peste umăr.

— Mersi, şopteşte.

Îmi abţin sâsâitul când ajunge să mă usture zona, concentrându-mi toată atenţia pe Beverly. A venit la mine în toiul nopţii şi nici măcar nu i-a păsat că aş putea să îi fac şi ei rău. Poate pentru oricine ar fi un lucru neînsemnat, dar ştiu cât înseamnă pentru ea să se apropie de o persoană care tocmai a folosit violența ca să se descarce. Nu a fugit de mine. Nu i-a fost frică de mine. Iar eu mă simt ca cel mai nenorocit norocos de pe planetă din cauza asta.

Este aşa de frumoasă. Degetele de la mâna stângă îi sunt puţin strâmbe şi o văd scăpând vata pe pielea mea după ce mâna dreaptă îi tresare. Îmi amintesc de cicatricile pe care i le-am văzut când am fost la piscină. Ştiu cât de nesigur îi este corpul, membrele făcând uneori mişcări abia observabile fără voia ei. Ştiu cât de neobişnuită este culoarea părului ei şi cât de ciudaţi îi pot părea ochii pentru o persoană străină.

Şi tot ceea ce ştiu şi văd la ea mă face să o iubesc şi să o văd ca pe cea mai frumoasă persoană de pe pământ. Eu nu îi văd defectele când mă uit la ea. Eu îi văd perfecţiunea. Văd ce o face perfectă.

— Cred că mâna asta e gata.

Îşi ridică privirea spre mine, iar eu îmi iau mâna de pe picioarele ei şi i-o înfăşor în jurul taliei, lipind-o de mine în acelaşi timp în care îmi lipesc buzele de ale ei. Le las acolo câteva clipe până când îşi pune o mână pe obrazul meu. În acea clipă îmi strecor limba în gura ei, bucurându-mă şi de această perfecţiune a ei.

Şi o sărut până uit de mine şi de ziua asta şi de tot ce mai există pe lume în afară de noi.

Abia când rămâne fără aer mă desprind.

— Mâine ai şcoală, îi spun, cu buzele încă lipite de ale ei. Nu te pot ţine trează toată noaptea şi ar trebui să încetezi să mă mai provoci.

— Tu m-ai sărutat.

Dacă mai inspiră şi expiră în ritmul ăsta, o să îmi petrec restul nopţii sărutând-o.

— Iar tu mi-ai răspuns aşa cum ai făcut-o. Nu sunt un sfânt. Nu ar trebui să tragi de mine ca şi cum aş fi unul.

Strâng trusa de prim ajutor şi o duc înapoi în baie, lăsând-o în dulăpiorul de sub chiuvetă, unde cred că stă, iar când mă întorc în cameră o văd pe Beverly culcată pe o parte şi învelită până în gât. Imaginea mă face să zâmbesc, ştiind că nu mă vede.

Îmi strâng pumnul pe care l-a curăţat de sânge şi îl desfac de câteva ori, până când nu mă mai ustură. Mă uit scurt la celălalt şi respir uşurat când văd că e curat. Normal, doar am izbit orice obiect mi-a stat în cale cu pumnul drept. Mă bucur de acest lucru acum, nu aş fi putut să mă culc lângă Beverly murdar de sânge.

Ea nu merită să mă culc lângă ea deloc. Nici eu nu merit să dorm lângă ea, dar mă doare undeva de ce merităm. Oricum niciunul dintre noi nu a primit viaţa pe care o merită.

Mă întind lângă ea şi îmi trec din nou braţul peste talia ei, lipind-o cu totul de mine, afundându-mi nasul în parfumul părului ei. Un zâmbet mi se conturează pe chip.

M-a întrebat în seara asta de ce o iubesc.

O iubesc pentru că nu ştiu să trăiesc fără să o fac.