Nouăzeci de secunde

Capitolul 17 - Beverly

      Lucrurile rele te urmăresc. Te înconjoară. Te îneacă. Te fac să crezi că te înghit precum un ocean. Pentru binele tău, pretinzi că înveţi să înoţi în el, dar este doar o iluzie. Nu înveţi decât să-ţi ţii respiraţia. Cu cât realitatea devine mai grea, cu atât îţi ţii mai mult respiraţia. Dar în final tot trebuie să ieşi la suprafaţă. Să realizezi că oceanul e tot pretutindeni şi tu tot în mijlocul lui eşti.

      Caietul ăsta este plin de rânduri depresive. Aş fi vrut să am un caiet şi acum patru ani, înainte ca toate astea să se întâmple. Probabil aş fi deschis ambele caiete la aceeaşi pagină şi aş fi făcut o comparaţie. Dau câteva pagini mai în spate, mai aproape de început.

      Lumea e diferită. Totul e diferit. Tot ceea ce ştiam să fac nu mai pot face. Tot ceea ce eram nu mai sunt. Fata care eram a fost bătută până a fost omorâtă. Trebuie să învăţ să-mi petrec ziua fără să mă gândesc la gimnastică, fără să-mi aleg un costum pentru antrenamente sau pentru următoarea competiţie. Nu trebuie să îmi mai întind oasele nici dimineaţa şi nici seara. Orelor zilnice consumate în sala de gimnastică trebuie să le găsesc un alt sens.

      Dar eu nu vreau să fac nimic din toate astea. Vreau să avanseze tehnologia şi metalul din mine să fie suficient de flexibil şi rezistent încât să fac ceea ce îmi place. Dacă o gimnastă face o entorsă la un picior, nu se mai poate antrena câteva săptămâni. Eu mi-am distrus toate oasele şi toții mușchii. Ăsta ar fi echivalentul unui repaus cât o viaţă.

      Închid caietul, oftând. Da, cu siguranţă dacă aş fi avut un loc unde să scriu ceea ce gândesc şi înainte, nu ar fi arătat atât de deprimant. Mi-a luat mult timp să mă obişnuiesc cu ideea că nu voi mai putea face niciodată ceea ce iubesc. Să mă obişnuiesc cu ideea. Nu să o accept. La partea cu acceptatul încă nu vreau să lucrez.

      Partea cea mai bună din toate astea este că lipsa gimnasticii mi-a ocupat atât de mult timp, încât n-am mai apucat să mă mai gândesc şi la alte lucruri care ar putea urma după ce m-am trezit. Cum ar fi... Audrey să vină să încerce să mă sufoce cu o pernă din spital, sau să plătească o asistentă să îmi bage aer în perfuzie şi să mor cât ai clipi. Mi-am dat seama mult prea târziu că aceste lucruri chiar s-ar fi putut întâmpla şi nu m-am mai temut de ele. Până să realizez exact care este realitatea, mă puteam mişca prin casă singură.

      Bineînţeles că există scenarii la care nu vreau să mă gândesc. Cel mai înfricoşător este ca acel Brent să se întoarcă şi să termine ce-a început. Această temere este singura care încă mai rămâne în picioare.

      După atac, am fost plimbată prin toată ţara la toţi doctorii. Când toţi au ajuns la concluzia că nu mă voi putea face mai bine, ne-am întors aici. În tot acest timp am avut profesori acasă, m-am pregătit pentru SAT*. Am făcut tot ce trebuia să facă o adolescentă normală şi chiar mai mult în anumite aspecte, mai puţin în multe altele. Nu am avut niciodată prieteni, sau animale, sau un iubit, sau orice altă prezenţă vie în afară de familie. Am avut însă răsuciri în aer perfecte, aterizări ca la carte şi vise îndepărtate. Îmi ajungeau.

________________________________________________________________

SAT* - Scholastic Assessment Test, test standard folosit la admiterea elevilor în colegiile din SUA.

________________________________________________________________

      Acum, am rămas doar cu minusuri. Chiar cu şi mai multe minusuri decât aveam înainte.

      Mă ridic de pe jos şi îmi scutur fundul de pământ. Asta e avantajul peşterii, pe jos nu e pământ. În grădina casei este. Dacă Kaleb nu ar fi trebuit să se întoarcă astăzi de la mama lui de la spital, aş fi plecat de-aici. Mai ales din cauza lui Audrey, care s-a rotit toată ziua prin jurul lui Kacey. Măcar se preface că este o mamă bună.

      Poate am făcut o greşeală când am acceptat... orice i-am acceptat lui Kaleb, dar nu vreau să mă gândesc la asta, ca să nu ajung să regret. Sunt conştientă că trebuie să fac ceva în legătură cu personalitatea mea, să fac măcar un efort să socializez. Aşa, Kaleb va socializa cât pentru amândoi. În plus, poate nu ştiu eu multe despre fete şi viaţa lor socială, dar cine ar refuza un metru nouăzeci şi ceva de frumuseţe? Pe bune acum!

      Îl văd pe Kaleb intrând pe poarta casei, cu mâinile în buzunare şi ochii în pământ. Mă uit spre el, şi îşi ridică privirea. Tare aş vrea să cred că m-a simțit uitându-mă la el, dar cred că este doar noroc. Vine spre mine, cu mersul acela de om sigur pe el pe care l-aş urî în mod normal, dar lui îi stă foarte bine să se mişte aşa. Chipul îi este străbătut de lumina soarelui de după-amiază, iar părul îi este deranjat de briza uşoară care ne străbate. E nedrept ca o fiinţă umană să arate atât de bine şi mult mai nedrept să stea atât de aproape de mine zilnic. O să-mi aducă numai belele.

      Dar n-am nimic de pierdut, aşa că puţin îmi pasă!

      Ajunge în dreptul meu şi se opreşte. Doamne, ce n-aş da să se întrebe dacă să mă îmbrăţişeze sau nu. Aş vrea să-mi deschid braţele şi să mă arunc la gâtul lui. Poate această dorinţă nu are legătură neapărat cu el, ci cu curiozitatea mea permanentă. Cum se simte o îmbrăţişare primită de la un alt adolescent? Parfumul lui va fi atât de puternic încât voi tuşi de la el?

      Cred că până şi Kacey are mai multă experienţă cu băieţii decât mine.

      Îmi aruncă un zâmbet din ăla, de care vezi în filmele cu oameni super-frumoşi şi îmi arată toţi dinţii lui. Când îi privesc, îmi amintesc că am o carie la o măsea de câteva luni şi oftez mintal. Cât de nedrept!

      — Hei! Cum a fost ziua ta? Mă priveşte câteva clipe, apoi se încruntă. Corect. Hai să-ţi povestesc cum a fost a mea.

      Se aşază lângă copacul de care m-am sprijinit și eu până în urmă cu aproximativ un minut şi își lasă spatele pe trunchiul său. Mă aşez şi eu lângă el, încercând pe cât posibil să fac contact vizual cu el. Ochii săi nu sunt ceva ce trebuie ratat.

      Începe să vorbească abia atunci când ochii săi se uită în ai mei.

      — Mama a făcut azi ultimul set de analize. Peste două săptămâni vor veni rezultatele. Suntem amândoi optimişti. Sunt sigur că doctorul vrea doar să fie sigur că totul este bine cu ea.

      Ezită puţin, coborându-şi privirea, apoi restabileşte contactul vizual.

      — Dacă nu erai tu...

      Îi văd tristeţea cum îi străfulgeră ochii. O tristeţe adâncă, combinată cu teamă. Îmi face corpul să se înfrigureze. Îmi ascult instinctul pentru prima oară după mult timp şi îi iau mâna într-a mea, ca și cum i-aș spune că sunt aici și că nu plec. Tristeţea şi teama sunt înlocuite de şoc, iar gura i se cască de uimire. Aproape îmi vine să râd.

      Şocul dispare. Mâna lui o încălzeşte pe a mea. Curentul mă străbate în valuri, dar mă bucur de el. Mă bucur de căldura mâinii sale în mâna mea. Mă bucur de căldura pe care o văd în ochii lui. Niciunul nu se mişcă. Niciunul nu vorbeşte. Amândoi doar simţim.

      — Beverly? şopteşte. Spune ceva. Te rog.

      Vocea lui spartă aproape că imploră. Mă gândesc la mii de lucruri în câteva secunde şi la niciunul. Mă gândesc la viitor, prezent şi trecut atât de repede încât nu ajung să înţeleg nimic.

      — Vreau să mă înveţi să înot, îi şoptesc.

      Şoptesc cuiva ceva după mult, mult timp.