Nouăzeci de secunde

Capitolul 48 - Kaleb

Beverly tace.

Tac şi eu.

Mă simt... derutat. Şi furios. Supărat. Şocat. Neputincios. Toate la un loc şi niciuna cum trebuie. Am bănuit mereu că ceva i s-a întâmplat lui Beverly, că a avut un accident, dar nu eram nici măcar pe aproape de adevăr. Iniţial m-am gândit la un accident de maşină. Dar să fim sinceri, câţi s-ar fi gândit la o bătaie atât de... oribilă? Cred că şocul îmi ia din furie. Simt că trebuie să sparg multe lucruri în acest moment, dar am uitat să reacţionez cu adevărat. Nu ştiu cum să o fac.

— N-ai de gând să spui nimic? mă întreabă după o lungă perioadă în care niciunul n-a mai zis ceva.

Mă întreb ce o fi în mintea ei acum. Oare a închis ochii şi îşi retrăieşte coşmarul?

— Nu ştiu ce să spun.

Chiar nu ştiu. Nu m-am simţit niciodată mai neputincios. Fata din braţele mele a trecut prin focurile Iadului singură, iar acum a avut încredere în mine să-mi povestească tot. Mă întreb cât de greu trebuie să fie pentru ea să-şi deschidă sufletul. De unde stau eu, cred că e imposibil.

— O să mă vezi diferit de acum, nu? Ştiu că Audrey l-a trădat pe tata şi nu am făcut nimic în legătură cu asta.

Sunt deasupra ei în câteva clipe, sprijinindu-mi corpul de coatele aşezate de o parte şi de alta a umerilor săi. Trebuie să îi spun lucrurile astea privind-o în ochi.

Înţepeneşte şi pentru câteva clipe îi zăresc reţinerea din privire. Realizez relativ repede că am bruscat-o şi aşezat-o într-o poziţie nouă pentru ea. O sărut scurt pe obraz şi zâmbesc, iar reţinerea dispare.

— Ultimul lucru pentru care te poate acuza cineva este că nu ai făcut nimic.

— Kaleb, e mai mult de atât, insistă ea.

— Ce mai e?

Închide ochii.

— Kacey. E fiica lui Brent.

E rândul meu să înţepenesc.

— Cred că de-asta m-a bătut. Voia să mor şi să nu afle nimeni niciodată adevărul. Amândoi voiau asta. De-asta Audrey a fost atât de panicată în vară, când a văzut că începem să ne apropiem. I-a fost teamă că o să mă faci să-ţi spun adevărul, iar asta ar fi pus-o în pericol.

Jigodia dracului!

Dacă Audrey ar fi acum în faţa mea nici nu ştiu unde aş lovi-o prima dată. Îmi amintesc cât de disperată era în vară să mă ţină departe de Beverly. În timpul verii, Jackson a vrut de câteva ori să meargă cu iahtul în larg, dar în afară de Kacey nu s-a arătat nimeni încântat de idee. Audrey s-a purtat ciudat cu mine câteva zile după... episodul ăla. Ca şi cum eram iubitul ei şi i-am refuzat cererea în căsătorie. Ca şi cum eu trebuia să accept cu dragă inimă să fac sex cu ea. Am mai dus-o de câteva ori la mall sau la saloane, iar de fiecare dată ea era îmbrăcată de parcă era scoasă de pe centură — cred că de-asta voia să iasă când Jackson era la muncă — şi eram de fiecare dată conştient de toate mişcările pe care le făcea pe scaunul din dreapta şoferului.

Şi m-a cam durut în cot de ea.

Acum nu mă mai doare în cot. Audrey nu e doar o piţipoancă de vârsta a doua, sau varianta îmbătrânită a Kiarei. E periculoasă. Nu sclipeşte de inteligenţă, din moment ce şi-a adus amantul în casa soţului, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fiu atent la ea.

Iar partea cu Brent, fiind tatăl lui Kacey... nu cred că ar trebui să mă gândesc prea mult la asta în preajma lui Beverly. Trebuie să mă controlez, iar asta... ei bine, nu prea mă ajută.

— Şi în toţi anii ăştia l-am lăsat pe tata să stea lângă Audrey, ştiind cum este cu adevărat.

— De ce alegi să crezi varianta poveştii în care eşti vinovată?

— E singura pe care o ştiu, ridică din umeri.

— Şi singura care nu există. Beverly, nimic, absolut nimic, nu este vina ta. Mama ta nu a plecat din vina ta, Audrey nu a intrat în viaţa tatălui tău din vina ta, Brent nu te-a bătut din vina ta.

— Vrei să spui că totul a fost întâmplător? Aş fi preferat să fiu vinovată. Aşa aş fi ştiut că am măcar o mică parte de control în viaţa mea şi...

— Te iubesc, o întrerup.