Nouăzeci de secunde

Capitolul 33 - Beverly

Mă mai întorc o dată pe partea dreaptă, poate de data asta am norocul să nimeresc poziţia perfectă. Nu, se pare că nu. Mârâi frustrată şi îmi scot un picior de sub pătură.

Nu înţeleg de ce nu pot adormi. Ştiu că nu am tocmai somnul perfect, dar noaptea asta e mai lungă decât oricare alta. Nu sunt îngrijorată sau stresată sau orice altceva. Mi-am terminat temele pentru mâine, deci tot ceea ce am de făcut este să dorm. Bine, nici nu erau multe... mâine e abia a doua zi de şcoală.

Corpul îmi înţepeneşte când aud uşa de la camera mea deschizându-se. Închid ochii.

Inima îmi bate cu viteză. Aproape că mă doare.

Uşa se închide.

O fi tata. Nu a venit niciodată în toiul nopţii la mine, dar poate fi tata. Nu?

Dacă vede că dorm, va pleca. Deşi, cred că respiraţia mea este atât de precipitată încât o auzi de pe hol.

— Sunt eu, Beverly. Poţi deschide ochii.

Ce? Kaleb? Aici? În camera mea? Doamne, sper că visez pentru că este foarte, dar foarte jenant, să fie aici acum, când eu nu port decât o pereche de boxeri şi un maieu scurt şi mulat. Chiar trebuie să dorm mai îmbrăcată. Măcar am avut inspiraţia să mă învelesc cu un cearşaf.

Deschid ochii şi mă ridic în fund, trăgându-mi cearşaful până în gât şi sprijinindu-mă de tăblia patului. Nu îmi e frică de el. A intrat în toiul nopţii aici şi... nu sunt speriată. Sau îngrijorată.

Sunt doar curioasă. Poate şi puţin fericită că este aici.

      Okay, poate puțin mai mult fericită. Și rușinată.

A rămas lipit de uşă, ca şi cum nu şi-ar găsi locul în camera asta. Oare cum ar fi fost să fie obişnuit să intre aici? Să vină aici zi de zi, iar ceea ce s-a întâmplat în grădină la începutul verii să nu fi avut loc? Eu să nu fi vorbit niciodată, el să nu mă fi auzit niciodată şi să vină aici noapte de noapte, cum voia să facă, să-mi povestească cât de grea e viaţa lui. Iar eu să uit de cât de grea este a mea. Ar fi funcţionat?

Ar fi fost totul mai bine?

— Nu ştiu de ce am venit, murmură, deschizându-şi şi închizându-şi pumnii.

Picioarele mele acţionează fără cap şi se mută mai departe de marginea patului, lăsând un loc suficient de mare încât să se aşeze. Nu ştiu dacă ar fi făcut asta oricum, dar se aşază, iar blugii lui îmi ating pielea genunchilor prin cearşaf.

Mama ei de pijama inexistentă!

Gestul meu a fost ca o invitaţie, iar el a acceptat-o. Asta înseamnă că facem progrese? Amândoi? Şi... chiar dacă o facem, avem spre ce progresa?

— Putem dimineaţa să plecăm mai devreme de acasă? Asta ar însemna să ajungi tu mai devreme la liceu şi să stai pe acolo vreo jumătate de oră degeaba.

E cel mai ciudat lucru pe care mi l-a cerut vreodată cineva, dar totuşi aprob din cap.

Aprobă şi el aprobarea mea şi iese, după ce îmi aruncă un „noapte bună". Este prima dată când vine în camera mea după... după. Ce poate fi atât de important încât să-şi calce pe orgoliu şi să îmi ceară ceva? În afară de... mama lui. Mama lui este singura fiinţă din univers pentru care Kaleb ar face orice, iar asta, din păcate, mă face pe mine să-l admir şi mai mult.

Eu nu aş face nimic pentru nimeni. Cel puţin aşa sper. Sper că am renunţat la Kaleb în vară pentru... mine. Pentru binele meu. M-am despărţit de el ca să nu mă rănească, ca să nu mă ataşez de el, nu ca el să rămână în continuare în casa asta... nu?

Oricum ar fi, acum nu aş mai face nimic pentru nimeni. Până să-l cunosc pe el, nu credeam că cineva vrea cu adevărat binele altcuiva. Este alături de mama lui mereu, o iubeşte la nebunie. Probabil este o femeie extraordinară.

Ce tot spun? Cu siguranţă este o femeie extraordinară. Credeam că adolescenţilor de vârsta mea şi implicit a lui nu le mai pasă de părinţi şi se luptă ca să pară independenţi, dar legătura dintre Kaleb şi mama lui e... este... frumoasă. Legătura lor este cea mai frumoasă relaţie care ar putea exista.

Oare dacă mama ar fi rămas cu mine, aş fi iubit-o la fel de mult cum îşi iubeşte Kaleb mama? Ea ar fi făcut ceva pentru mine? Poate dacă ea nu ar fi plecat, Brent nu ar fi intrat în viaţa mea. Mama nu ar fi plecat, tata nu s-ar fi căsătorit cu Audrey şi ei nu i-ar mai fi păsat dacă eu ştiam că a fost lăsată însărcinată de un alt bărbat.

Cumva, viaţa mea este doar rezultatul unui şir lung de decizii proaste. Iar eu nu am luat niciuna dintre acele decizii şi doar eu suport consecinţele. Tata e fericit, nu are nicio idee prin ce m-a lăsat să trec singură, lui Audrey nu îi pasă decât de cum să stea mai mult pe tocuri fără să o doară picioarele, iar Brent... oare îşi aminteşte? Oare era beat?

Sper ca Brent, într-o zi, să ajungă să se simtă la fel de mizerabil pe cât este.

Crăciun fericit! ❤️🎅🏻🎄