Nouăzeci de secunde

Capitolul 7 - Beverly

     
      Sunt mai mult decât obişnuită să fiu analizată. Privită. Criticată.

Până acum câţiva ani nu mă interesa. Mi se părea normal.

      Visul mamei a fost să fiu o gimnastă. Visul meu a fost să fiu cea mai cunoscută gimnastă din istorie. Cam imposibil, huh? Eu trebuia să cred că acel imposibil este posibil pentru mine, aşa că mi-am dedicat viaţa pentru a-mi îndeplini visul. Pentru mine, era posibil. Aproape fiecare minut al existenţei mele era dedicat gimnasticii. Dimineaţa, când mă trezeam, îmi întindeam muşchii. Mâncam sănătos, evitând orice fast-food, ca să nu mi se facă rău la antrenamente. Mă îmbrăcam exact aşa cum trebuia ca să nu răcesc şi să ratez vreun antrenament. Viaţa mea era condusă de gimnastică. Şi iubeam asta.

       Nu mai eram Beverly-fata sau Beverly-eleva. Eram Beverly-gimnasta. Mă mândream cu asta. Eram cea mai bună din oraş. Poate şi din stat.

      Nu mi-am imaginat că s-ar putea întâmpla ceva.

      Poate de-asta am fost atât de luată prin surprindere.

      Eram destul de sceptică atunci când mi s-a spus să scriu despre ceea ce simt. Acum a devenit parte din rutină. Măcar acest caiet nu-mi pune întrebări şi nici nu aşteaptă explicaţii. Medicii au fost de părere că trebuie să fiu dusă la un psiholog. Tata a fost neîncrezător, zicând că fetiţa lui este puternică. Audrey nici nu a vrut să audă ca eu să merg la un psiholog. Amândouă ştiam adevăratul motiv. Îi era teamă de ce i-aş putea spune unui străin. Lui Audrey nu i-a păsat niciodată dacă eu mă refac sau nu, spera să mor. Ghinionul ei, am supravieţuit.

      Oarecum.

      Tăcerea mea a fost ca un strigăt de ajutor pe care nu l-a auzit nimeni. Ştiam şi eu că întâmplarea mea nu este una normală şi că voi avea traume pentru tot restul vieţii. Psihice. Traume psihice. Ştiam că am nevoie de un psiholog. Din păcate, eu am fost singura care ştiam.

      Acum, nici eu nu mai știu ce îmi trebuie.

      Mă sprijin de zidul rece de piatră, lăsându-mi genunchii jos şi închizând caietul. Mă ridic în picioare şi pun caietul şi creionul în ghiozdănel, apoi îl aşez înapoi jos şi încep să mă plimb.

      — Am un băiat în casă, încep să vorbesc, ştiind că nu mă aude nimeni aici.

      Nimeni nu intră aici niciodată. Şi de ce ar face-o? Nu cred că mai există un nebun suficient de mare ca mine, care să intre într-o scobitură de pietre de la baza unui munte cu dimensiunea unui deal.

      — Deci, să recapitulăm. Intru în casă, noaptea, mă duc la bucătărie şi când mă întorc spre uşă, văd un tip al naibii de sexi în prag, care se uită la mine nedumerit. Şi-mi spune Agatha. Iar acest tip al naibii de sexi sunt aproape sigură că este acelaşi al cărui cap l-am văzut în urmă cu două săptămâni. Da. Ăsta e noroc sau ghinion? E un racer. Asta până şi eu ştiu. În afară că are o maşină cu mulţi cai putere, cu care participă la curse nu ştiu nimic despre el. Ah, ba ştiu. Îl cheamă Kaleb. Şi, cumva, familia lui are legătură cu familia mea. De când e tata atât de binevoitor?

      Îmi face bine să vorbesc. O fac pentru mine şi pentru corzile mele vocale. Ar fi naşpa dacă m-ar auzi cineva. De-asta o fac aici şi nu acasă sau oriunde altundeva. Aici nu mă aude nimeni. Chiar dacă ecoul peşterii îmi amplifică cumva vocea, eu vorbesc încet, deci nu se poate auzi până afară.

      Este aproape şapte seara. De-obicei, pe la ora asta sunt chemată la cină de tata, prin mesaj. Într-un impuls de moment, îmi culeg micuţul ghiozdan de pe jos şi ies din peşteră, după ce mă asigur că nu e nimeni prin preajmă. Da, da, merg singură pe stradă. După tot ce s-a întâmplat cu mine, cum pot merge singură pe stradă?

       Am avut anumite reţineri să ies din casă după ce m-am refăcut. Dar apoi am realizat că de fapt am reţineri să fac orice, aşa că am început să ies şi să merg, să mă plimb, până am găsit peştera. La început intram cu teamă, apoi am ajuns să mă simt mai în siguranţă în ea decât în propria casă. De ce? În propria mea casă am fost bătută şi aproape omorâtă. Deci, unde e siguranţa? Mă pot considera acasă mai în siguranţă decât în oricare alt loc? Bineînţeles că nu.

      Nicăieri nu eşti în siguranţă, oricât de mult ai vrea să crezi asta. Pericolul e foarte inventiv când trebuie să te găsească.

      În drum spre camera mea trebuie să trec prin faţa biroului tatei. În general nu mă opresc să ascult. De fapt, nu mă opresc să ascult niciodată, iar dacă o aud pe Audrey trec în cea mai mare grabă, dar de data asta mă opresc aproape de crăpătura uşii, atentă ca nu cumva lumina să bată pe mine şi să se vadă umbra mea dinăuntru. Nu înţeleg de ce tata ține lumina aprinsă, e aproape zi afară.

      Nu m-aș fi oprit dacă nu mi-aș fi dat seama că vorbesc despre Kaleb.

      — E un golan, Jack, exclamă Audrey. Iar tu ai trei fete în casă. Cum să-l primeşti aici?

      Îmi dau ochii peste cap. În limbajul muţilor, asta e o înjurătură.

      — De ce spui asta, Audrey?

      Vocea tatei e obosită. Nu că ar conta asta pentru Audrey. Cred că e prima lor ceartă de cuplu. Îmi strâng buzele şi zâmbesc, uitându-mă în jurul meu să mă asigur că nici Kaleb şi nici Kacey nu sunt pe aici ca să mă vadă spionând şi să mă pârască. Pe Kacey aş rezolva-o cu o acadea, dar nu vreau să ştiu ce mi-ar cere Kaleb.

      — L-ai recuperat din custodia poliţiei. Ce vrei să cred?

      — Nu, Audrey. Kaleb a fost la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. A avut probleme cu mama lui şi avea nevoie de ajutor. E fiul lui Brandon, nu-l pot ignora când are nevoie de mine.

       Clar Kaleb ştie să arate că este în încurcătură mai bine decât mine.

       — Dacă ne face ceva? Ţie? Lui Beverly? Kacey? Mie? icneşte când pronunţă ultimul cuvânt.

       I-aş sări în braţe dacă ţi-ar face ceva!

      Gândul că i-aş sări în braţe şi fără motiv îmi circulă prin minte, dar îi dau un şut în stomac instantaneu, amintindu-mi că Audrey a avut tupeul să se prefacă speriată de ideea că cineva mi-ar putea face ceva. Schiţez un zâmbet ironic şi îmi abţin chicotitul, ştiind cât de falsă este afirmaţia. Asta mă face să mă întreb cât de falsă este întreaga ei revoltă cu privire la Kaleb. Nu sunt fraieră, ştiu că dacă ar avea ocazia, Audrey i-ar ateriza în pat lui Kaleb fără ca el să trebuiască să ridice un deget.

       Gândul mă face să mă cutremur şi un fior de revoltă mă străbate la imaginea din capul meu.

      — Am venit acasă şi mi-am găsit fiica într-o baltă de sânge, cu oasele ieşindu-i din corp. Nu am putut să o salvez. Nu ştiu cum să o ajut. Dacă Kaleb este calea mea spre izbăvire, mă voi folosi de ea, zice tata, pe un ton blând.

      Aud zgomotul unui sărut şi ştiu că este momentul să plec. Mă mai uit odată în spatele meu, asigurându-mă că nu e nimeni şi intru în camera mea, strângându-mi ochii când uşa face un mic zgomot la închidere.

      Semi-întunericul camerei îmi umple ochii, iar eu mă las pe podea, sprijinindu-mă de uşă şi ridicându-mi genunchii la piept.

      Tata are dreptate. Aşa m-a găsit. Probabil dacă mai întârzia câteva minute nu m-ar mai fi găsit deloc. Nu ştie cum să mă ajute, nici măcar eu nu ştiu cum să mă mai ajut şi am încetat să-mi mai bat capul cu asta. Am vrut să fiu ajutată şi să mă refac, dar am fost ignorată.

      Încă sunt ignorată, de parcă muţenia mea nu este un indiciu suficient de mare a cât de defectă sunt. Şi dacă aş vorbi, nu aş avea ce să-i spun. Dar el ar avea ce să mă întrebe.

      Iar dacă încep să vorbesc, îmi este teamă că el se va întoarce şi va termina ce a început.