Nouăzeci de secunde

Capitolul 2 - Kaleb

      Strivesc chiştocul ţigării de pământul rece. Kiara stă mai mult pe mine decât pe pământ, dar nu mă plâng. Jonas se uită la noi doi pe de-o parte amuzat, pe de-o parte gelos. Kiara e ca un diamant pe două picioare, atât de frumoasă este şi tot atâtea priviri atrage. E ca un diamant în totalitate, nu cred că am văzut în viaţa mea fiinţă mai proastă. Dacă o să pun vreodată un diamant să-mi zică câte state are S.U.A., voi primi aceeași reacție ca de la Kiara. Jonas adoră să-şi bată joc de asta.

      — Ki, o mie plus o mie cât dă? o întreabă prietenul meu.

Ca acum.

— Zece mii! De ce întrebi?

Siguranţa Kiarei mă face să pufnesc. Cum a ajuns la zece mii, oricum?

— Credeam că dă două mii, de-asta, răspunde serios prietenul meu.

— Cum să dea două mii, prostuţule? O mie are trei zerouri, deci dacă-l aduni de două ori, vei avea şase zerouri.

Mă încrunt, dar nu-i mai zic că s-a încurcat în zerouri. Şi în zerouri. Nu pare să realizeze că zece mii are patru zerouri si ea are nevoie de șase.

— Oh, da. Mersi, îi răspunde.

— La ce îţi trebuie?

— La filosofie.

Kiara pufneşte într-un râs atât de ascuţit, încât mă strâmb ca la zgomotul tablei zgâriate de cretă. Cred că râsul este singurul zgomot pe care nu-l suport la ea.

— Nu ai nevoie de numere la filozofie! zice amuzată Kiara.

— Tu nu faci filosofia pe care o fac eu, îi face cu ochiul, accentuând sunetul „s".

Kiara mă săruta scurt şi apăsat pe buze, apoi se ridică. Telefonul îi vibrează, iar ea începe să zâmbească.

— A ajuns Lily! Mă duc să o chem aici!

— Nu-i nevoie, venim şi noi imediat, zice Jonas.

Pleacă, iar eu mă prăbuşesc pe iarbă, obosit. E prima zi de libertate. Ieri am absolvit liceul, în ciuda părerilor celorlalţi. Mă îndoiesc că-mi va lipsi ceva din el.

— Puteai găsi o păpușă gonflabilă mai... proastă?

Încep să râd, amuzat de comentariile lui. Dacă Kiara ar fi a lui n-ar mai comenta atâta.

— Nu cred că are altceva în afară de aer pe dinăuntru. Poate doar nişte acid hialuronic şi silicoane.

— Nici nu caut mai mult.

Închid şi deschid ochii, bucurându-mă de cerul întunecat. Am descoperit pista acum vreo patru ani. Eram clasa a noua şi colindam oraşul cu Jonas şi fratele lui mai mare. Treceam prin zonă şi am auzit muzică, dar Dorian nu a vrut să oprească maşina. Știa ce e aici și nu a vrut să ne zică. Protestele lui doar ne-au întârziat pe mine şi pe Jonas. Noaptea următoare eram aici, spectatori. De la asta la șoferi nu a mai fost decât un pas.

Însă locul acesta, de lângă deal, este preferatul meu. Aici găseşti toată liniştea de care dispune zona asta, iar dealul îţi ţine de umbră dacă stai unde stau eu toată după-amiaza. Unde mai pui aerul cât de cât curat? Cel mai curat aer din oraş! E la o distanţă enervant de mare de pistă, dar e un drum uşor de străbătut la pas, în zece minute.

— Haide după păpușa ta. Poate o înțeapă cineva şi rămâi cu creierul ei. Nimeni nu s-ar mulţumi cu el.

Râd din nou câteva clipe, apoi mă ridic şi mă îndrept spre pistă, pe jos, cu prietenul meu.