Nouăzeci de secunde

Capitolul 9 - Beverly

      Poate ar fi fost o decizie mult mai înțeleaptă din partea mea să-l las pe Kaleb pe scări. Însă, spiritul meu de om bun m-a îndemnat să îl ajut.

      Mda, bine, pot scrie asta de un miliard de ori, tot nu m-aş crede. Dragă „jurnalule", ideea este că nu am făcut-o pentru el. Am făcut-o pentru mine.

      Mă uit la pagina scrisă, apoi tai ghilimelele de la „jurnalule". Caietul acesta chiar a devenit jurnalul meu.

      Motivul pentru care l-am ajutat, continui să scriu, este Audrey. Acea Barbie de mâna a doua nu-l înghite, iar eu o vreau nervoasă. Dacă nu aş fi auzit discuţia dintre Audrey şi tata cu câteva ore în urmă, nici nu m-aş mai fi ridicat din pat ca să cobor şi să-l văd întins pe scări. Aşa... Oricum, nu sunt foarte sigură de ceea ce vrea Audrey. Dacă îl vrea pe Kaleb sau nu în casă. Oricum ar fi, eu o să fac astfel încât să primească exact opusul de la ceea ce îşi doreşte.

      — Urăsc că am ajuns să gândesc aşa, oftez.

      Îmi las pixul şi mă ridic de pe jos, lăsând caietul pe suprafaţa rece de piatră. Vin aici de mult timp şi cred că ar fi moment să mai aduc nişte lucruri, cum ar fi o pătură, o pernă, sau o lampă din aia pe bază de gaz, de care am văzut în garaj, printre lucrurile vechi ale tatei.

      Azi dimineaţă am plecat înainte să trec pe la Kacey ca să văd dacă este mai bine, iar acum simt un mic junghi de vinovăţie în inimă. Nu acesta este comportamentul care mă caracterizează... nu vreau să fiu această persoană rece. Nu cu Kacey.

      Acum ceva timp, am citit o carte în care se menționa ceva legat de „defectul fatal". Acesta este cea mai accentuată trăsătură de caracter şi ajunge să ne facă rău. Nu contează dacă ea, la bază, este o calitate. De atunci m-am gândit la personalitatea mea şi am avut grijă să nu fac rău cu acest defect fatal, dar azi i-am făcut rău lui Kacey. Ştiu că mă adoră, şi eu o ador, dar oricât de mult aş iubi-o pe ea... nu pot uita. Acesta este defectul meu. Nu uit niciun gest, fie el frumos sau urât. Nu o consider absolut deloc vinovată pentru ceea ce mi-au făcut ei, dar îmi aduce aminte. Cu cât creşte îmi dau seama că a trecut timpul, că lumea a uitat şi că eu sunt sigura care mă agăţ de acea perioadă a vieţii mele, în care lumea era a mea. În care mă duceam la antrenamente şi îmi flexam corpul pe diferite aparate făcând anumite mişcări. În care eram normală şi era o plăcere să vorbesc cu cei din jurul meu. Chiar dacă mama şi tata aveau probleme, chiar dacă nu aveam timp să-mi fac prieteni. Aveam gimnastica și îmi erau de ajuns competițiile pe care le câștigam.

      Şi acum mi-ar fi de ajuns gimnastica, chiar dacă nu am familia pe care mi-o doresc.

     De fapt, aş putea să nu am nimic în afară de gimnastică şi mi-ar fi de ajuns. Dar nu mai am gimnastica. Şi nimic nu-mi mai este de ajuns.

      Îmi pun caietul în ghiozdan şi plec de la deal, îndreptându-mă spre casă.

      În timp ce împing poarta de metal a grădinii, mă întâmpină Harold, grădinarul, cu un zâmbet pe față. Îşi dă jos pălăria de paie care îl protejează de soarele verii şi se apleacă puţin, salutându-mă. Mă opresc şi zâmbesc, flexându-mi genunchii ca într-o plecăciune. Nu a fost căsătorit niciodată, dar s-a ataşat de tata ca de un fiu, aşa că da, a lucrat pentru el toată viața lui. Când m-am născut eu el deja lucra pentru tata, ceea ce îl face un fel de bunic. Ştie totul despre mine, eu ştiu totul despre el, aşa că pot spune că de la un timp încoace îl simt mai apropiat de mine decât pe orice alt locuitor al acestei case.

      Când eram mică îl ajutam în grădină. În timp mi s-a dus acest obicei, dar încă îl respect foarte mult.

      Urc la etaj, apoi intru în camera lui Kacey fără să mai bat. Stă în pat, învelită până la burtică şi sprijinită de tăblia moale a acestuia, citind o carte subţire, cu multe imagini. Când mă vede zâmbeşte.

      — Mă simt mult mai bine. Mami mi-a dat nişte pastiluțe loz care scad febla şi mi-a zis că mâine pot ieşi afală să mă joc în piscină cu păpuşa care înoată. Vlei să te joci şi tu cu noi?

      Are un zâmbet atât de sincer încât nu pot zice nu. Încă nu i-a căzut niciun dinte şi nu ştiu când vor începe să-i cadă. Părul blond şi cârlionțat îi stă aşezat pe umeri. Ochii negrii mă privesc cu nerăbdare.

      Cum aş putea zice nu?

      Dau din cap, iar ea se ridică şi îşi înfăşoară braţele în jurul gâtului meu. O strâng şi eu de talie, apoi îi dau drumul şi mă ridic din pat, făcându-i cu mâna înainte să închid uşa în urma mea.

      În drum spre camera mea aud tocurile lui Audrey. Ce caută în casă? E devreme încă, nu ar trebui să fie la mall? Sau oriunde ar merge ea. Nici măcar ora patru după-amiaza nu e. Să nu-mi spună cineva că instinctul de mamă a ţinut-o în casă.

      — Beverly! îi aud vocea stridentă strigându-mă.

      Mă întorc pe călcâie din drumul meu şi o privesc impasibilă.

      — Ai fost la Kacey?

      Dau din cap că da.

      — Nu vreau să te mai apropii de ea.

      Aham, cu siguranţă voi face cum vrei tu. Îmi dau ochii peste cap şi îmi pun mâinile în şold, aşteptând.

      — Sau vei suporta consecințele, îmi spune, pe tonul acela de „ai văzut ce iubit are Matt Bomer?"

      În sinea mea izbucnesc în râs, dar la suprafaţă doar pufnesc şi trântesc uşa de la cameră în urma mea, așezându-mi ghiozdanul lângă marginea noptierei de la pat. Prostia lui Audrey uneori mă lasă mască. M-ar lăsa şi fără cuvinte dacă aş vorbi.

      Ce Dumnezeu îşi imaginează că îmi mai poate face? Nu mai pot practica gimnastică din vina ei, mama mea este plecată din vina ei, probabil, tatăl meu se poartă cu mine ca şi cum aş fi un client la cabinetul lui de avocatură din vina ei!

       La naiba, nici măcar la psiholog nu m-a dus tata din vina ei! Zicea că este o ruşine ca fiica unuia dintre cei mai respectați avocați din ţară să meargă la psiholog şi să ştie toată ţara că are probleme psihice. Mda, de parcă le-ar pasă celor din ţară că eu nu am toate țiglele pe casă.

      Şi sunt convinsă că i-ar pica foarte bine ţării să afle că tata creşte copilul altcuiva şi că nu are nicio legătură de sânge cu Kacey. Pentru că da, mintea lui Audrey funcţionează atât de bine încât chiar te lasă fără replică.

Cel mai frumos comentariu primește dedicație :))