Nouăzeci de secunde

Capitolul 68 - Kaleb

— Bună seara!

Jackson trece pe lângă mine zâmbindu-mi şi se urcă în maşină, iar eu închid portiera în urma lui, apoi ocolesc maşina şi mă urc pe locul şoferului.

— Cum a fost ziua ta? mă întreabă după ce pornim spre casă.

În afară că m-am întâlnit cu persoana pe care o urăsc cel mai mult pe lume şi peste câteva zeci de minute o să mă întâlnesc cu următoarea persoană pe care o urăsc cel mai mult pe lume? Aproape perfectă.

— Ca oricare alta, îi răspund. A ta?

— Plictisitoare, se strâmbă. Dar am câştigat procesul.

Normal că a făcut-o. Doar e Jackson Collins. Ar putea demonstra până şi nevinovăţia unui criminal. Asta mă duce cu gândul la... mereu m-am întrebat asta.

— Aţi salvat vreodată un om vinovat?

Pare mirat de întrebarea mea. Îmi aruncă o privire scurtă, iar eu îmi iau ochii de pe oglinda retrovizoare.

— Am obţinut pedeapsa minimă pentru câţiva, dar nu. În cazul celor cu adevărat vinovaţi nici nu mă străduiesc prea mult. Oricum ar da asta în CV-ul meu, sunt mai mult om decât avocat.

Îmi strâng buzele, clătinându-mi capul. Este avocat. Este om. Nu este tată.

— Cum vă daţi seama că cineva este vinovat?

— Experienţa. De ce îmi pui întrebările astea? Vrei să te răzgândeşti în privinţa facultăţii?

— Nu, eram doar curios.

Când i-am zis lui Jackson că vreau să fiu avocat, nu am făcut-o pentru că el este avocat şi doream să-l impresionez. Am făcut-o pentru că dintotdeauna asta am vrut să fiu. Mereu am vrut să ofer cuiva dreptatea care nu mi-a fost mie oferită.

— Kaleb, voiam să discut cu tine despre Beverly.

Înghit subtil în sec, încruntându-mă. De ce mă simt ca şi cum se pregăteşte să-mi spună că fiica lui rămâne virgină până la căsătorie?

— Hai să discutăm.

Îmi concentrez atenţia asupra drumului. Niciodată nu am purtat vreo discuţie cu tatăl vreunei fete cu care am... ăă, petrecut timp de calitate.

— Crezi că fac ceva greşit? mă întreabă, iar eu îi simt disperarea din voce.

Mda. Este ceva fundamental total greşit la comportamentul tău.

— La ce te referi? întreb ezitând, oprind la culoarea roşie a semaforului.

— Atâţia ani a fost la fel. Tăcută. Pleca dimineaţă, venea seara. Rece. Acum e... diferită. Stă acasă. Nu mai are acea privire pierdută. Vreau să ştiu ce s-a schimbat.

Zâmbesc, simţind cum admiraţia mea pentru ea creşte puţin.

— Poate e doar o altă etapă, ridic din umeri, apăsând pe acceleraţie când culoarea semaforului se schimbă.

— Etapă a ce?

— A vindecării. Nu toţi o vrem?

— Şi tu?

— Şi eu, ce?

— Şi tu aştepţi etapa vindecării?

A pus întrebarea asta ca şi cum vrea să ştie dacă mai vreau sare pe mâncare.

— Te referi la mama.

— Mama ta ar fi vrut să fii bine.

M-am săturat până în gât de vorba asta.

— Oh, da? Păi mie nu-mi pasă de ce ar fi vrut mama. Ştii de ce? Pentru că e moartă. Iar părerea ei nu schimbă nimic. Părerea mea ştii care e? Că am eşuat. Nu este vorba de faptul că de acum va trebui să-mi trăiesc viaţa fără ea. Este şi despre asta, dar nu în totalitate. Voi trece peste moartea ei. Mă voi obişnui. Dar ştii peste ce nu voi trece? Peste sentimentul că nu am făcut îndeajuns pentru ea. Că a murit înainte să-i ofer viaţa pe care o merita. Merita să se dea cu parfumul ei preferat de ori de câte ori voia. Merita să aibă bani să-şi ia pastile şi să nu fie nevoită să îndure dureri infernale de cap. Merita să stea o zi să se odihnească, în loc să lucreze non-stop pentru ca eu să merg la şcoală. Am vrut să rămân în oraş pentru ea. Am renunţat la facultate, la viaţa mea, la tot, ca să pot să fiu sigur că Brent nu îi va face mai mult rău vreodată. Tu poţi trăi cu asta? Zi de zi să ştii că ai fi putut face mai mult. Să ştii că dacă tu te străduiai mai tare, ea ar fi fost bine?

Nu ştiu dacă înţelege dublul sens al întrebării. Nici nu-mi pasă ce se întâmplă dacă îl înţelege. Vreau să ştiu. Vreau să ştiu cum Beverly a trecut atât de uşor peste pierdea mamei ei şi cum Jackson trăieşte cu sentimentul de vină.

Cum reuşesc oamenii ăştia să îşi schimbe realitatea ca să şi-o facă suportabilă?