Nouăzeci de secunde

Capitolul 40 - Kaleb

      — Care a fost partea cea mai grea când ai pierdut-o pe mama ta?

      Mi-am dat seama că Beverly nu vrea să vorbească despre ea. De fapt, urăşte să vorbească despre ea, aşa că nu am mai insistat cu întrebările. Este dispusă să mă asculte şi e singura persoană care înţelege cu adevărat cum mă simt.

      Poate înţelege mai bine decât mine, pentru că eu habar nu am ce simt.

      — Mama mea nu e moartă.

      — Asta nu înseamnă că este lângă tine.

      Îşi saltă sprâncenele, ca şi cum mi-ar da dreptate. Se uită la mâinile pe care şi le freacă în poală, de parcă ar fi emoţionată. Poate chiar e. Nu ştiu dacă mă vede ca pe un străin, sau ca pe un prieten, pentru că de fiecare dată se poartă diferit. Acum câteva minute era încrezătoare, acum parcă s-a ofilit. Sau poate e aşa din cauza întrebărilor pe care i le-am pus, habar nu am. Îmi e imposibil să o înţeleg sau să ghicesc ce îi trece prin cap.

      — Când am realizat cât de multe va pierde. Aniversările mele, nunta, copii, cariera... mi-am dat seama că va trebui să fac toate astea fără ca ea să fie lângă mine. Şi mă îngrozea să ştiu că persoana care mă va iubi mereu necondiţionat nu mai e.

      — În cât timp ai trecut peste?

       — Repede. Am urât-o pentru că a plecat, apoi am urât-o şi mai tare când mi-am dat seama că Audrey e în casa asta din vina ei. Am consumat atâta timp urând-o... încât viaţa mea şi-a urmat cursul fără ea fără să-mi dau seama. Aşa că o poţi urî pe mama ta pentru ca ales să moară, sau pe tine pentru că nu ai reuşit să o salvezi. Ura e sănătoasă. E mai uşor să o urăşti decât să suferi pentru ea. Iar în timp, vei vedea că vei merge mai departe fără ea. Te vei trezi într-o zi şi vei realiza că nu ai când să suferi. Cred. Eu aşa am făcut.

      — De-asta nu vorbeşti?

      — Ce?

      — Din cauza mamei tale. De-asta nu vorbeşti?

      — Vorbesc.

      — Doar cu mine.

      Zâmbeşte, dar tristeţea care îi traversează faţa cred că este o reflexie a suferinţei mele, pentru că mă doare până şi să o privesc. La început asta am crezut, că refuză să vorbească pentru că mama ei a abandonat-o, dar acum văd că lucrurile nu stau aşa. Beverly a trecut de ani peste plecarea mamei ei.

      Cicatricile pe care i le-am văzut la piscină îmi apar în faţa ochilor, apoi tresăririle involuntare ale mâinilor. Îmi amintesc de toate zilele în care era plecată de dimineaţa până seara Dumnezeu ştie unde. Poate dacă aş fi în stare să gândesc normal, aş face o legătură. Problemele ei fizice nu au cum să aibă legătură cu mama ei.

      — Mai bine zi-mi care era cel mai frumos lucru pe care îl făceai cu mama ta, murmură.

      Okay, am tot timpul din lume să aflu povestea ei, nu trebuie să o presez.

      — De ziua mea, în fiecare an, o puneam să-mi spună povestea naşterii mele. Doar o dată. O singură dată pe an, an de an, îmi zicea cum am ajuns pe lume. E una din puţinele poveşti în care e implicat şi tata.

      — Mi-o spui şi mie?

      Se ridică de pe pat ca să se întindă lângă perete, zâmbind, trăgându-şi pătura până sub nas. Stă ca un copil care aşteaptă povestea de seară.

      Stau câteva clipe pe gânduri şi mă întind pe spate, peste pătură, lângă ea. Dacă nu ei, atunci cui?

      — Termenul era peste o săptămână. Marţi s-a internat în spital pentru ultimele analize şi o ecografie. Miercuri dimineaţa au anunţat-o că poate să nască, iar ea s-a speriat.

      Râd, amintindu-mi cât de expresivă era de fiecare dată când îmi povestea.

      — M-a născut prin cezariană, la ora unu şi cinci minute după masă, iar pe la trei m-au dus în salon la ea. M-am pus cu capul lângă umărul ei, iar ea m-a mângâiat pe obraz. A întrebat-o pe asistentă dacă sunt întreg. Vineri seară a ajuns şi tata la spital, fusese plecat cu serviciul. A trecut pe la mama mai întâi şi i-a lăsat un buchet imens de flori, apoi a venit la mine, unde erau ţinuţi toţi bebeluşii. Eram ultimul din dreapta. S-a asigurat şi el că sunt întreg şi a râs când mi-a văzut tălpile, erau mari pentru un nou-născut. După ce ne-au externat, mama a zis că nu s-a mai despărţit de mine.

      Mă opresc din povestit şi arunc o privire spre Beverly, care are un zâmbet micuţ pe chip şi mă priveşte în cel mai frumos mod. Beverly mereu are reţineri când se uită la mine, de parcă aşteaptă să explodez, sau să dispar, sau să o trădez, dar acum nu. Ochii ei turcoaz mă privesc cu adevărat pentru prima dată şi în ciuda a tot ce s-a întâmplat, aş vrea să pot opri timpul în acest moment şi să se uite aşa la mine pentru totdeauna.

      — Îmi pare rău că nu ți-am zis „La mulți ani" de ziua ta, murmur, amintindu-mi că e născută în vară.

      — Îmi zici data viitoare.

      Heii! Nu trebuia să postez şi azi, doar că este ziua mea (🎉) şi am vrut să vă fac „cinste" cu un capitol nou. Povestea naşterii lui Kaleb este de fapt povestea naşterii mele, iar obiceiul său şi al mamei sale de a o spune an de an, doar de ziua lui, este obiceiul meu şi al mamei. Totul este exact aşa cum îmi povesteşte mama, până şi unele formulări sunt la fel, probabil pentru că nu găsesc un mod mai frumos de a spune această poveste.

      Sper că v-a plăcut acest cadou şi reușesc să mai compensez perioada în care am fost inactivă ❤️