Nouăzeci de secunde

Capitolul 10 - Kaleb

Cu mâinile strânse în jurul tulpinilor florilor, păşesc în camera sterilă de spital. Mama îmi zâmbeşte slab de pe pat, bătând cu palma în partea stângă, făcându-mi semn să mă aşez.

Îmi pun toată puterea într-un zâmbet cât se poate de adevărat, aşa cum fac de fiecare dată când o văd. Mă apropii de pat şi o sărut pe frunte, apoi îi las florile pe noptiera de lemn de lângă.

— Cum te mai simţi?

Ochii mamei mele sclipesc de fiecare dată când mă vede intrând pe nenorocita uşă a salonului. Urăsc să vin la spital şi să o văd aşa, mereu când mă aşez pe marginea acestui pat îmi vine să mă ridic şi să fug unde văd cu ochii, dar apoi îmi amintesc că momentele în care stau aici sunt cele mai frumoase pentru ea. Aşa că îmi iau inima în dinţi şi suport ca un bărbat ce nu sunt, chiar dacă în interiorul meu plâng ca orice băieţel.

— Sunt mult mai bine, fiule. Poimâine mă externează.

Aceeaşi voce o folosea şi când îmi spunea poveşti. Eu nu mă bucur că iese din spital. Niciodată nu stă atât cât trebuie ca să se refecă complet şi chiar dacă i-am spus de un miliard de ori că îi pot plăti eu spitalizarea, ea refuză. Nu ştiu dacă face asta din grijă pentru economiile mele sau pentru că nenorocitul ăla nu rezistă fără ea pe post de menajeră în casă, dar oricare dintre variante ar fi, m-aş putea descurca.

— Nu vrei să mai stai o zi, două? Până sunt gata analizele?

Când eram şi eu în casă cu ei mă simţeam mai bine, ştiind că o pot proteja pe mama. Din casa familiei Collins e mai greu să fac asta.

— Nu, fiule, murmură. Mă simt bine.

E o minciună şi ştim amândoi asta. Ce naiba, mă simt mai bine să o ştiu într-un spital decât în propria casă!

— Dacă te îngrijorezi că Brent nu este în stare să mănânce fără tine, află că sigur are o puştoaică la dispoziţie să-l hrănească.

Pedofilul naibii! Zău dacă înţeleg de ce s-a căsătorit cu mama.

— Kaleb, a fost bun cu noi în feluri în care tu nu poţi înţelege.

Iarăşi foloseşte tonul acela. Mereu foloseşte tonul acela!

— Ai dreptate. Nu înţeleg. Tot ceea ce înţeleg este că tu eşti pe un pat dintr-un spital de rahat, singură, în timp ce amândoi ştim ce face el acum.

Simt nervii cum îmi acaparează fiecare muşchi. Trebuie să sparg ceva!

— Kaleb, analizele pe care trebuie să le fac costă bani. Mulţi bani. Iar eu şi Brent nu dispunem de banii ăştia.

— Mamă, e vorba de cancer! Trebuie să faci ceva înainte să fie prea târziu. Sau să mă laşi dracului să fac eu ceva!

Cred că mai bine urlam. Să folosesc tonul acesta scăzut a speriat-o.

— Kaleb...

— Nu ieşi din spital poimâine, o întrerup. Brent să se descurce cu ce are pe moment. Rămâi în spital şi faci analizele de care ţi-a zis medicul. Înţelege, pentru numele lui Dumnezeu că e mai mult decât posibil să ai cancer la sân! Faci mamografia aia, măcar ca să stau eu liniştit.

Nu o mai las să se împotrivească. Când o văd că vrea să zică ceva o sărut pe frunte şi ies din salon, lăsându-i florile pe noptieră. Ştiam că aşa va ieşi vizita. Mereu se încăpăţânează când vine vorba de el. Nici nu ştiu de unde a aterizat în viaţa noastră. La început, eram noi doi şi tata. Apoi am rămas doar noi doi. Până într-o zi, când mama a intrat cu Brent pe uşă. La început era totul bine... dar apoi....