Nouăzeci de secunde

Capitolul 32 - Kaleb

      Mi-a fost dor de pereţii cojiţi. Mi-a fost dor de tot ce înseamnă această casă.

      Cu buchetul de lalele în mâini trec pragul casei şi intru în prima cameră pe dreapta, sufrageria, unde mama stă pe canapea şi se uită la o emisiune cu bucătari, ca întotdeauna. Cred că se difuzează al o sutălea sezon, pentru că ştiu emisiunea de când eram mic. Mai cred şi că a învăţat toate reţetele pe care le ştie de acolo.

      Când mă vede, zâmbeşte şi îşi desface braţele, aşteptând să mă îmbrăţişeze. Mă aplec către ea şi o strâng la piept, apoi îi sărut fruntea, cum fac de trei luni încoace de fiecare dată când vin în casă.

      — Cum te simţi?

      — Sunt bine, fiule.

      Azi pare mai bine. Stă mai ridicată pe canapea, are vocea mai zdravănă şi mai multă culoare în obraji. Pun florile în vaza pe de masă. După ce adoarme mama, înainte să plec, o să le pun şi apă. Acum mă aşez pe canapea şi îmi concentrez toată atenţia pe chipul mamei. Îi iau una dintre mâini între ale mele şi răsuflu uşurat în interiorul meu când văd că sunt calde.

      Mama a fost dintotdeauna o femeie frumoasă şi chiar şi aşa, la pat, a rămas frumoasă. Avea părul lung şi castaniu, niciodată nu-i stătea cum voia şi mereu făcea haz de asta. Cred că toate femeile se plâng de asta, dar ea nu.

      Mă rog, toate femeile în afară de mama şi Beverly.

      Ochii îi sunt mari şi albaştri, la fel ca ai mei. Pot spune că sunt copia mamei, de fapt. E imposibil să ne vezi şi să nu realizezi că suntem mamă şi fiu. Doar că acum părul nu îi mai este des. Din păcate, nu mai are deloc.

      — Brent a găsit de lucru pe un şantier care e aproape de casă. Nu mai e nevoie să-mi dai tu bani pentru tratament.

      Îmi mângâie mâna cu a ei, cum făcea mereu când eram mic şi îmi spunea o poveste. Şi acum îmi spune o poveste. Tot una de adormit copii.

      — Ce te face să crezi că omul ăla o să-ţi dea ţie banii pe care îi câştigă?

      Asta dacă nu-l concediază înainte de primul salariu, adaug în minte. Nu ştiu care este recordul lui Brent de a avea o slujbă, dar nu cred că depăşeşte patru luni.

      Chipul i se întunecă şi îşi lăsă privirea în jos. Vinovăţia mă loveşte.

      — Bine, mamă, s-ar putea să ai dreptate. Brent te va ajuta, dar la fel voi face şi eu.

      Mai mult de trei sferturi din salariul meu de şofer se duce pe tratamentul pentru cancer al mamei şi nici nu mă gândesc să schimb asta până nu aud de la doctor că este sănătoasă tun. La drept vorbind, nici nu am nevoie de toţi banii pe care îi primesc săptămânal de la Jackson. De când îl ajut pe grădinar primesc suficient încât să pot face economii. Viaţa mamei este în mâinile mele, oricât i-ar plăcea ei să creadă că se poate baza pe nemernicul ăla.

      Îi aud respiraţia regulată şi zâmbesc slab când o văd cu ochii închişi şi capul lăsat pe pernă, dormind liniştită. Păi, da, astăzi am ajuns mai târziu la ea pentru că am lăsat-o la şcoală pe Beverly şi am nimerit exact înainte de ora la care adoarme.

      O sărut pe frunte şi mă ridic, promiţându-mi că mâine mă voi grăbi mai tare şi voi ajunge la timp. Oricum, mai pot vorbi cu ea când se trezeşte. O învelesc mai bine şi închid televizorul, apoi iau vaza cu lalele şi pun apă în ea. O las înapoi pe masa din sufragerie şi aranjez fotoliul. Intru în bucătărie şi deschid frigiderul, oftând. Iarăşi a mâncat tot nenorocitul ăla.

      O dată la trei sau patru zile când trec pe aici le fac şi mâncare. Nu că îmi pasă dacă ăla are ce să mănânce, dar ştiu că dacă nu găseşte în frigider, o pune pe mama să facă şi eu nu sunt aici ca să-l lovesc. Mama este aici ca să o lovească. Lui nu-i pasă dacă se poate ţine pe picioare sau nu, dacă e sănătoasă sau nu, poate chiar moartă sau nu. Dacă trebuie să mă asigur că şi el are ce să mănânce ca să am o oarecare linişte ca mama este bine, atunci o fac.

      Telefonul îmi vibrează în buzunar şi răspund la apel înainte să apuce să sune şi să o trezească.

      — Alo?

      Normal, şi fără să mă uit la apelant.

      — Kaleb, fiule, peste patru ore am un drum de făcut. Să fii aici, în regulă?

      Închid ochii şi zâmbesc trist. Nu voi fi aici când mama se trezeşte.

      — În regulă.

      Închid mai repede decât ar fi fost politicos şi îmi pun înapoi telefonul în sacou, apoi îl aşez pe spătarul unui scaun pentru că mă incomodează. Rău. De trei luni încoace. Credeam că uniforma ridicolă de liceu pe care nu o purtam e cea mai stupidă chestie, dar nu descoperisem încă sacoul dintr-un astfel de material. Bine, nu-i ca și cum chiar aș fi purtat uniforma liceului.

      Îmi trec mâna pe după spatele mamei şi pe cealaltă pe sub genunchi, luând-o în braţe până o aşez pe patul din dormitor. Nu dau drumul la căldură, pentru că ştiu că Brent o să-i facă ei scandal pentru consumul inutil, nu mie, iar eu nu voi fi aici să o apăr, dar o învelesc cu două pături până în gât, cu grijă să nu o trezesc.

      Mă duc la bucătărie şi gătesc ce îmi trece prima dată prin minte şi, din fericire, când uşa de la intrare se aude, eu sunt gata de plecare.

      Silueta barbară a lui Brent se iveşte de după colţ. Hainele îi sunt murdare de pământ, deci o fi ceva real în povestea cu şantierul. Când mă vede, rânjeşte, iar dintele auriu din colţul stâng al gurii aproape străluceşte. Are o privire atât de idioată. Nu exprimă ură sau răutate sau orice altceva asemănător. Exprimă prostie pură. Ura şi răutatea apar când e beat, am învăţat asta pe pielea mea, acum ani de zile.

      — Ai terminat treaba, gospodino?

      E doar un bou, e doar un bou. Este doar un bou. Unul al naibii de norocos, dar tot un bou.

      — Sper să îţi placă pastele, îi răspund inexpresiv şi îmi sacoul de pe scaun. Şi să-ţi stea în gât, adaug când trec pe lângă el, îndreptându-mă spre uşa de la intrare.

      — Ai grijă, puştiule. Nu vrei să mă enervezi.

      Ştim amândoi ce vrea să zică. Ştie că trebuie să plec şi să o las pe mama în casă cu el. Ştie că am nevoie de slujba asta ca de aer şi că nu voi risca să o pierd.

      — Am plătit chiria până la sfârşitul lunii. Când Jeremy îți trimite mesaj, mi-l direcţionezi direct mie, fără să o implici pe mama în asta. Ne-am înţeles?

      Dă din cap, iar eu ies înainte să-i fac capul să i se mişte singur.

      Înţelegerea noastră nu e oficială, dar e destul de clar că eu mă ocup de tot ce înseamnă cheltuielile casei de când mama e bolnavă dacă el o lasă în pace şi nu-i cere să facă nimic. Chiria, chimioterapia, mâncarea, menajera care trece pe aici de două ori pe săptămână, medicamentele şi întreţinerea... nu cred că voi putea băga mâna în buzunar mai adânc de atât. Dacă reuşesc să iau la facultate cum turuie Jackson, de la anu' nu îmi voi mai putea permite nici măcar atât.

      Nu, mama trebuie să se facă bine până atunci. Ba chiar cât mai repede. Şi trebuie să o scot din casa asta.