Nouăzeci de secunde

Capitolul 49 - Beverly

— Te iubesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Mă iubeşte.

Mă iubeşte?

Mintea mea s-a blocat. Corpul însă, nu. Cât de jenant, pe o scară de la unu la zece, e că încep să transpir de emoţie?

Mă iubeşte.

Nimeni nu mi-a mai spus asta de atât de mult timp încât simt că este prima dată când aud aceste cuvinte. Şi le aud de la Kaleb. Bărbatul de care m-am îndrăgostit. Pe care îl iubesc şi eu la rândul meu.

Ăsta e cel mai frumos moment din viaţa mea.

— Te iubesc, îi spun şi eu.

Cine ştie de cât timp o fac? Am realizat asta de curând, dar sunt sigură că o fac de mult mai mult timp. Nu am vrut să recunosc. Dacă recunosc, devine real şi irevocabil şi fără drum de întoarcere. Şi ultimul lucru pe care îl voiam înainte era să o iau pe un drum de pe care să nu mă mai pot întoarce. Acum vreau asta, să o iau pe acest drum cu Kaleb. Vreau să merg cu el şi să nu mă mai întorc niciodată la ce am fost. La cum am fost. Nu cred că aş mai rezista să duc viaţa pe care am dus-o până să apară el în bucătăria mea. A schimbat totul. M-a schimbat pe mine şi continuă să o facă. M-a învăţat cât de frumos e să ai pe cineva lângă tine, lecţie de mult uitată. Poate chiar niciodată învăţată.

— Beverly, nu trebuie să o spui doar pentru că am zis-o eu, zâmbeşte. Nu vreau să te oblig să faci nimic din ce nu ai vr...

— Te iubesc, e rândul meu să îl întrerup. Îmi era doar teamă să ţi-o spun, ridic din umeri.

Se apleacă spre mine şi îşi lipeşte buzele de ale mele, frământându-le, mângâindu-le, muşcându-le... până când toată căldura din casa asta ajunge la mine şi îmi simt mintea începând să plutească. Totuşi, nu atât de departe, fiind conştientă că el stă cu toată partea lui de sus deasupra mea, într-un pat. Imaginea asta mă loveşte ca o găleată de aer rece, trezindu-mă la realitate.

— Kaleb, îmi lipesc palmele de pieptul lui, împingându-l puţin. Eu nu... încă nu..., mă opresc, oftând. Hai că înţelegi tu, exclam emoţionată.

Şi foarte, foarte ruşinată.

Emoţia mi se transformă în nervi când îi văd chipul amuzat şi zâmbetul jucăuş de pe buze.

— Hai să te scot la cină, zice ridicându-se de pe mine. În cinci minute să fii în bucătărie, îmi spune vesel închizând uşa în urma lui.

Deşi, la cum m-a privit când a ieşit pe uşă, cred că se încuraja mintal pentru o perioadă nedeterminată de abstinență.

Îmi frec fața cu palmele, surprinsă de cât de caldă sunt. Chiar m-am emoţionat. Oftez şi mă ridic de pe pat, ducându-mă la dulap şi oftând când îi văd interiorul. Acum aş avea nevoie mai mult ca niciodată de o prietenă cu o garderobă la modă. Oare de cât timp nu mi-am mai luat nişte haine? Urăsc să merg în mall, dar... jumătate din hainele astea sunt bluze negre, iar cealaltă jumătate sunt pantaloni negri.

Oare Kaleb vede cina ca pe o întâlnire? Pentru că eu, cu cât stau mai mult în mijlocul camerei căutând ceva de îmbrăcat, o văd tot mai mult ca pe o întâlnire. Prima noastră întâlnire. Poate chiar aceea la care trebuia să mergem înainte să îi facă Audrey avansuri în vară şi să ne despartă. Primul meu impuls a fost să renunţ la el din cauza temerilor mele legate de Audrey, dar cu cât a trecut timpul am realizat că îmi era teamă de el. Eu nu aş fi putut niciodată să fac ce a făcut Audrey, Dumnezeu ştie de cât timp am nevoie ca să îi pot oferi lui... totul. Şi poate sunt eu paralelă cu chestiile astea, dar nu sunt chiar atât de paralelă. Poate se va satura să mă mai aştepte pe mine să fiu pregătită şi se va duce la alta ca să ia ce are nevoie, iar eu nu ştiu cum aş reacţiona dacă ar face asta. Nu ştiam nici atunci. Acum... cred că am mai multă încredere în el.

Cred că acum toată încrederea mea o am în el.

Ştiu unde pot găsi haine pentru seara asta. Şi nu credeam că o să fac asta vreodată.

Deschid din nou dulapul şi mă aplec, trăgând afară o cutie foarte mare din spate. Hainele mamei.

      Mama nu şi-a anunţat plecarea. Nici nu şi-a luat toate lucrurile. Ca şi cum ar fi vrut mereu să ne amintim că ea a existat în această casă şi că mereu va rămâne o parte din ea aici. Nu ştiu cât de bine i-a mers şi nu vreau să mă gândesc la asta acum, dar ştiu că am nevoie de ceva de îmbrăcat de la ea.

Deschid cutia şi iau prima bluză pe care o găsesc. E albă şi simplă, largă, dreaptă, subţire, cu mâneci scurte şi nu are deloc decolteu. Mi-o pun pe mine şi oricât de sobră ar părea, mie mi se pare sexi. Îmi iau din hainele mele nişte blugi rupţi şi geaca de piele, hotărându-mă să mă duc mâine după şcoală la mall.

Am îndurat luni în spital, fac faţă şi la o după-amiază în mall.

Mă pieptăn şi apoi îmi trec de două ori mâna prin păr, îmi pun ghetele cu talpă groasă în picioare şi ies din cameră, făcând mintal o rugăciune.

Pe măsură ce cobor scările aud chiuituri şi ştiu deja că e Kacey. Probabil o ajută pe Agatha la ceva în bucătărie. Mă opresc în prag, uitându-mă uimită la imaginea din faţa mea. Şi amuzată.

Agatha spală vasele, fredonând melodia care se aude de la radio, iar Kacey stă la Kaleb în braţe pe unul dintre scaunele înalte ale blatului, luând cremă dintr-un bol mare din faţa ei pe un deget şi băgând-o în gura lui Kaleb. Cred că i-a cerut Agathei să facă o prăjitură şi se bucură de ea înainte să fie gata, cum face mereu. Iar Agatha stă cu spatele la ei şi se preface că nu-i vede, chiar dacă o observ aruncându-le priviri amuzate pe furiş.

Nu cred că mi-a plăcut vreodată mai mult bucătăria asta.