Nouăzeci de secunde

Capitolul 21 - Beverly

      Nu am încetat să vorbesc imediat. Nu sunt incapabilă să vorbesc. O pot face, doar că nu vreau. Nu încă, cel puţin. Nu am planificat să tac. Nu a fost o dorinţă mai veche căreia îi aşteptam momentul îndeplinirii. Aveam mai multe opţiuni. Am ales-o pe cea pe care o credeam cea mai bună pe atunci. Încă o cred cea mai bună. Tata a încercat să mă facă să vorbesc, dar în afară să mă roage, ce putea face? A vrut să mă ducă la psiholog, dar Audrey l-a oprit. Zicea că un avocat care are o fiică cu probleme psihice oficiale îşi pierde din credibilitate, că s-ar face de ruşine în grupul lor de prieteni, că aş fi privită ca o ciudată.

      Se pare că a fost de-ajuns să îl convingă. Chiar mă întreb cum ar fi arătat acum viaţa mea dacă aş fi primit ajutor.

      Îmi place să vorbesc cu Kaleb. Nu ştiu dacă mă ajută, dar consider că am făcut un pas enorm înainte.

      Nu sunt proastă. Ştiu că acel Brent m-a bătut cu un motiv, acela fiind că am aflat despre copilul lui cu Audrey. Eram un pericol pentru ei. Trebuia să fiu eliminată. Dacă tata mai întârzia puţin de la birou, chiar aş fi fost eliminată. E vina lui Audrey tot ce mi s-a întâmplat. E vina tatei pentru tot ce mi se întâmplă acum. Poate, în sinea mea, m-am gândit că niciunul nu merită să le vorbesc. Ce garanţie am eu că dacă vorbesc, Audrey nu s-ar panica şi i-ar spune lui Brent că am redevenit o problemă şi el s-ar întoarce ca să mă elimine de tot? Oricum ar fi, ştiu că eu nu sunt de vină pentru ce mi s-a întâmplat. Ştiu că nu sunt vinovată. Dar e mai greu să accepţi că eşti nevinovat şi ţi s-a întâmplat ceva, decât să ştii că ai făcut o greşeală şi ai fost pedepsit.

      Aş fi preferat să fiu vinovată. Măcar aş fi avut un control asupra vieţii.

      Eu, să-mi amintesc ce s-a întâmplat în noaptea aia, sunt un risc pentru ei. Aşa, dacă tac, nu mai sunt un risc. Tăcerea mă ţine în viaţă. Şi nici tata, nici Audrey, nu merită să le vorbesc şi să-mi risc viaţa. Tata nu şi-a riscat reputaţia pentru mine. Eu de ce mi-aş risca viața pentru el?

      Cu Kaleb, totul stă invers. El nu mi-a făcut nimic. În afară de o ciocolată albă de la miez de noapte şi o cursă ilegală, nu avem ce împarţi. El merită riscul. Simt că merită să-mi risc viaţa ca să vorbesc cu el.

      Iar desenul pe care îl fac în caiet începe să semene tot mai mult cu chipul lui. Zâmbesc. Mintea mea l-a învăţat. Oare ce s-ar întâmpla dacă şi inima ar face acelaşi lucru?

      Ar fi o catastrofă apocaliptică, dar nu ştiu ce mai pot pierde. În afară de viaţă. Viaţa care nu e viaţă. E doar existenţă. Poate e ridicol să sper că va redeveni ceva, cândva. Dar o fac. Altfel nu aş mai avea de ce să continui.

      Aveam speranţa că într-o zi, ceva se va schimba în bine. Că voi primi ceva mai mult pentru a mă ridica din pat dimineaţa şi să tac. Ceva mai mult pentru care să-mi fie teamă mai târziu că l-aş putea pierde. L-am primit pe Kaleb. Şi îmi e teamă să-l pierd. M-am ataşat de el. Este singurul lucru frumos din viaţa mea. Nu e al meu, nici nu sper să fie al meu. Sper să rămână în jurul meu o vreme. Măcar până mă fac bine.

      Orice ar însemna să mă fac bine. Mă gândesc că voi şti când se va întâmpla.

      De când pista s-a închis, în micuţa mea peşteră e linişte. Însă acum, nişte voci se aud la marginea de unde de obicei se auzea muzică.

      Las caietul pe jos şi mă ridic, îndreptându-mă spre sunet. Mă aşez unde m-am aşezat când l-am văzut prima dată pe Kaleb.

      Şi acum îl văd.

      Şi îl aud.

      Vorbeşte.

      Atunci nu vorbea.

      Mă trag mai spre ieşire, având grijă să rămân în spatele pietelor care ascund ieşirea.

      — Îl iubeşte, afirmă o voce străină.

      Despre ce vorbesc? Și cu cine e?

      — Nu, nu cred că e vorba de iubire, îl aud pe Kaleb. Inima mi-o ia la goană, făcând tumbe. Mama are această chestie, să facă bine. Probabil îl vede ca pe un caz social care are nevoie de ajutor.

      — De atâţia ani încoace?

      — E mai uşor să cred asta. Înseamnă că într-o zi va renunţa. Dacă îl iubeşte... atunci nu va renunţa niciodată. În cel mai bun caz, el ar renunţa la ea. Iar asta ar distruge-o. Şi tata a renunţat la ea.

      Vocea îi e tristă. Chiar şi fără să fie în faţa mea, ştiu că şi chipul îi este trist. Dacă ar fi în faţa mea, i-aş spune că totul va fi bine. Chiar dacă, probabil, nu va fi.

      Aşa, doar îl ascult.

      — Deci de la maică-ta ai moştenit asta?

      — Ce?

      — Să vrei să făci bine.

      — La ce te referi?

      — La fiica avocatului.

      Inima mi se opreşte. Apoi începe să bubuie atât de tare încât abia îi mai aud pe ei.

      — Beverly este bine.

      — Beverly nu vorbeşte. De unde ştii că e bine?

      — Pur şi simplu ştiu.

      Vocea îi e tensionată. Ca şi cum i-ar ascunde ceva. Ca şi cum i-ar ascunde că vorbesc.

      I-a povestit prietenului său despre mine.

      Mi-a păstrat secretul fără ca măcar să-i cer s-o facă.

      Nu ştiu ce ar trebui să însemne niciuna din astea.

       Şiii... capitolul 21 e gata! Sper că v-a plăcut! Chiar sunt curioasă dacă v-a plăcut. Abia aştept să vă citesc părerile.

XOXO