Nouăzeci de secunde

Capitolul 53 - Beverly

— Şi, cum a fost testul la geografie?

Nici nu apuc să închid portiera în urma mea.

— Poate iau A, murmur, încercând să îmi pun centura.

Kaleb se apleacă peste mine şi mi-o pune el, dar nu se retrage. Îşi ridică ochii spre mine şi mă studiază. La un moment dat încep să zâmbesc ruşinată de privirea lui concentrată, iar atunci îşi lipeşte buzele de ale mele.

Săruturile lui Kaleb sunt... ei bine, greu de descris în cuvinte. Mereu mă sărută ca şi cum ar fi prima dată când o face. Fie că e lent şi tandru, sau doar îşi lipeşte buzele de ale mele ca acum, îmi creează o tornadă aproape dureroasă de fluturi în stomac. Îşi aşază palma desfăcută pe obrazul meu, înclinându-şi capul, făcând sărutul să fie mai adânc decât a fost până acum.

Îmi place să-l sărut pe Kaleb. Ador să o fac.

Când se desprinde, mai rămâne câteva secunde cu privirea pe buzele mele.

— Eşti bine? îl întreb.

Aseară m-a îngrijorat puţin atitudinea lui când a ajuns acasă cu tata. Era foarte tăcut şi gânditor şi aş fi pus asta pe seama a ceea ce a aflat despre mine în ultimele zile, dar nu a venit în camera mea după masă iar asta m-a pus pe gânduri. Şi m-a şi întristat.

— Da, doar că vreau să avem o zi departe de tot. Fără amintiri triste, fără oameni răi în jur şi... fără nimic din ce a fost în jurul nostru până acum, mai pe scurt.

— Păi, pentru asta nu trebuie să mergem acasă.

— Unde ai vrea să mergem? se întoarce spre mine, punând maşina în mişcare.

— Nu putem merge nicăieri, Audrey e acasă şi o să i se pară suspect să nu vin la timp acasă. Ştie că tu trebuie să mă iei de la şcoală.

— Audrey nu va fi o problemă.

— De ce spui asta? îmi simt îngrijorarea din glas.

— Am... discutat puțin cu ea acum două seri. Nu ai de ce să-ţi faci griji.

— Ce-ai făcut?! izbucnesc. Kaleb, după tot ce ţi-am spus...

— După tot ce mi-ai spus, mă întrerupe, ştiu exact cu cine am de-a face. Şi eu îţi garantez că nu ai pentru ce să-ţi faci griji. Ai încredere în mine?

Oftez.

— Ştii că am.

Îşi ia mâna de pe schimbătorul de viteze şi o apucă pe a mea, sărutând-o, apoi împleticindu-şi degetele cu ale mele. Imaginea mâinilor noastre ţinându-se mă face să zâmbesc, cu adevărat fericită. Poate funcţiona. Ceea ce avem noi poate funcţiona.

— Deeeci, dacă te-aş trece în telefon „iubita mea", ce ai face? zâmbeşte.

— Te-aş trece şi eu „iubitul meu" în telefon, îi zic fără să stau pe gânduri.

***

— Chiar te-ai urcat pe lustră? îl întreb râzând, după ce chelnerul ne-a adus acea pizza gigantică pe care am comandat-o.

Kaleb muşcă din felia lui, făcându-mi semn cu un deget să aştept, încercând să pară serios, dar sfârşeşte prin a chicoti.

— Nu ştiu ce a fost în capul meu, sincer. Am fost un copil nebun.

— Văd asta. Eu am fost foarte flexibilă mereu, deci imaginează-ţi ce chin era pentru tata să mă facă să stau pe loc. Mereu făceam tumbe şi mă dădeam peste cap şi săream de pe canapea sau de pe masă... şi în pat, doamne cât săream în pat. Era trambulina mea privată.

Râde şi el cot la cot cu mine şi este pentru prima dată când povestesc cuiva despre copilăria mea şi nu mi se pune un nod în gât în fața amintirilor care îmi străbat mintea în aceste momente. E... plăcut.

Şi aşa a decurs toată masa noastă. Mi-a povestit toate amintirile frumoase pe care le are de când era mic şi chiar dacă sunt puţine, nu am lăsat acest lucru să ne oprească.

***

Închid caietul, presându-l puţin ca să rămână închis. Cred că sunt cele mai vesele pagini, pentru că acest caiet este foarte deprimant. Nu l-am scris ca să-l recitesc într-o zi, l-am scris ca să mă descarc şi să mă vindec.

Mă simt mai bine decât m-am simţit oricând. Atunci când Kaleb m-a sărutat în maşină, m-am simţit chiar mai bine decât după o competiţie de gimnastică câştigată, iar asta nu am crezut că se va putea întâmpla vreodată. Mai aveam puţin şi îl întrebam pe Kaleb dacă pot veni cu el când se duce după tata, eventual m-aş fi ascuns în portbagaj. Mă sperie dependența de el, dar nu ştiu ce să fac în legătură cu asta.

El e... îmi e greu să îmi explic cum e el. Loreisa, majoreta şefă, încă mai vorbeşte despre acel Kaleb Sparks care a terminat liceul şi care a fost, şi citez, „cea mai bună partidă din viaţa ei". Toate fetele mari vorbesc despre el cu dor, cu admiraţie, cu dispreţ... în toate modurile posibile, numele lui a rămas pe buzele tuturor din liceu. Recunosc că sunt geloasă pe toate poveştile pe care le spun fetele despre el... mai ales pe cele din vestiar. Mi-au trebuit doar patru zile ca să îmi dau seama cu câte fete a fost Kaleb, iar partea cea mai rea este că majoritatea... uhm, partenerelor, au terminat şi ele odată cu el şi cele care sunt acum în ultimul an şi au fost cu el spun că au fost mult, dar mult mai multe fete ca ele anul trecut în liceu.

Şi la câte povestesc despre el acum... îh, nici nu vreau să îmi imaginez un număr aproximativ.

Cred că ăsta este blestemul oricărei fete care are un iubit frumos.

Şi partea cea mai ciudată din toată povestea asta este că acel Kaleb despre care vorbesc ele şi Kaleb care este în viaţa mea sunt una şi aceeaşi persoană, dar par atât de diferiţi... Kaleb al meu este dulce şi amuzant şi tandru şi protector şi... drace, da, e perfect. Kaleb despre care aud poveşti este doar frumos şi deştept.

Mă întreb dacă acele fete nu l-au văzut cum este el cu adevărat sau el nu a vrut să fie văzut aşa cum este cu adevărat.