Nouăzeci de secunde

Capitolul 16 - Kaleb

      Un impuls de moment. Totul a fost doar un impuls de moment.

      — Vrei să faci asta?

      Acum, după ce i-am spus lui Beverly ce i-am spus, încep să iau în calcul şi posibilitatea de a-mi ronţăi limba şi a o înghiţi naibii! Nu obişnuiesc să gândesc înainte să acţionez, dar acum mi-ar fi plăcut foarte mult să o fac. Se uită la mine încruntată. Eu îmi desprind privirea din a ei.

      Tot ce i-am spus este adevărat. Am o problemă cu încrederea în alţi oameni. Iar acum, ca şi cum asta nu ar fi fost de-ajuns, toată viaţa mi s-a răsturnat în cap. Tot ceea ce ştiam să fac nu mai pot face şi tot ceea ce nu ştiu să fac, mă văd nevoit să învăţ. Să merg la liceu? Era o rutină. Am terminat liceul şi nu mă mai pot întoarce. Să am grijă de mama? Lucrul pe care îl făceam zilnic cu amărăciune şi grijă. Să-l am prin preajmă pe tatăl vitreg? Un pumn şi rezolvam tot. Temporar, mă rog. Acum stau într-o casă cât un palat, cu oameni care se adună dimineaţa şi seara la masă şi vin îmbrăcaţi la patru ace să mănânce, excepţie făcând Beverly. Până şi Kacey vine elegantă la mese.

      Se întâmplă în mintea mea nişte chestii pe care dacă nu le spun cuiva, o să explodez! Jonas nu ar înţelege niciodată cât de străin mă simt în această casă. Mă simt... singur. Ca şi cum singurătatea mea care pâlpâia până acum, a ajuns să strălucească precum o cometă în casa aceasta. Mă gândesc cât de uşor i-a fost lui Jackson să mă ia din casa mea şi să mă aducă aici. Sunt major, aş fi putut zice nu, dar nu am făcut-o de dragul mamei.

      Oarecum, o simt şi pe Beverly la fel de singură ca şi mine în această casă. Poate ea înţelege. Chiar dacă nu-mi va spune niciodată asta, voi învăţa să o citesc în ochii ei.

      După aproape două minute, îşi ridică mâna şi aşteaptă să i-o cuprind. O fac.

      Şi, la naiba, curentul ăla nu trebuia să mă străbată. Ochii ei nu trebuiau să lucească pentru câteva clipe şi cu siguranţă, mai mult ca sigur, mintea mea nu trebuia să îşi imagineze că ea a fost de-acord cu mult mai mult decât i-am cerut în realitate.

      Sunt un mare tâmpit.

      Dar, măcar acum, acest tâmpit are o prietenă în casă. Sau un fel de prietenă. O prietenă şi o potenţială ceva mai mult, ceva ce, în mod ciudat, nu mă tem să se întâmple. Ies din cameră şi închid uşa în urma mea, cu grijă. Dacă m-ar vedea cineva ieşind din camera ei la ora asta...

      Ajung în camera mea şi abia în acest moment inima mi se calmează. Teamă sau emoţie, nu ştiu ce e cu mine, dar ştiu că nu mai regret absolut deloc ce am făcut în seara asta din momentul în care ea a zis da.

      Am învăţat să mă uit la ea ca la o prinţesă. Prea frumoasă pentru a fi reală, prea departe ca să facă parte din viaţa mea, prea închisă în turnul ei ca să facă parte din lume.

      Intru în duş şi ies tot cu ea în minte. Mă întind în pat tot cu ea în minte. Mă străfulgeră întrebarea „oare ea cum mă vede?". M-a lăsat să intru în camera ei de două ori, m-a lăsat să o iau de mână în seara asta, m-a ajutat când a fost vorba de mama. A făcut toate astea fără să mă cunoască cu adevărat, le-a făcut pentru că aşa a vrut. Nimeni nu a rugat-o să mă ajute. A făcut asta din proprie iniţiativă. După mama şi Jonas, doar ea a făcut asta vreodată. Ea, o totală străină. Nu prietenii din liceu, nu cei de pe pistă, nimeni din restul familiei sau propriul tată.

      Constat cu uimire că mă ataşez de ea. Descopăr în mine dorinţa de a o vedea zilnic, făcând orice. O vreau în viaţa mea, sub orice formă îmi e dat să o am. O vreau pentru că e diferită. Şi mă face şi pe mine să fiu diferit.

      Mă face să mă simt acasă într-o casă străină.

      Închid ochii mai bucuros decât i-am închis în ultimii ani. Oarecum, a coborât din turnul ei şi a venit în faţa mea, ocupând un loc în viaţa mea. Un loc micuţ, dar pe care eu i-l măresc, aşteptând ca ea să-l ocupe. Închid ochii, întrebându-mă în mintea mea cum ar fi ca imaginea ei să fie primul lucru pe care îl văd dimineaţa.

      Imaginea ei se duce şi în visul meu, iar somnul este mai plăcut decât orice am experimentat până acum. Să mă ia naiba, sunt gata să mă întorc la liceu pentru clubul de poezie.