Nebun de sincer

Vreau să fug şi să scap

               Am reuşit să desfac lanţurile muritorului şi vreau să dispar din haosul lumii acesteia. Nu ştiu cum de am făcut să fie atât de uşor să scap de ceea ce mă ţinea în urmă. Am fugit cât mă ţineau picioarele când am văzut că lacătele s-au spart în mii de clipe de nebunie şi au dispărut. A fost momentul în care pentru prima dată am simţit că viaţa îmi curge prin vene.

             De multe ori cât am fost ţinută captivă de propriile mele frici, am crezut că am să devin invizibilă, ani de-a rândul am simţit că mă sufoc şi că voi muri în necunoaşterea de ce aş putea fi la răsăritul de mâine, de ce pot fi eu şi doar eu, de elementele ce mi-au fost ascunse de mintea mea.

             Când ajungeam la capătul ultimelor fire de stăpânire, simţeam că dispar celulă cu celulă, cum trupul meu se disipă în milioane de particule şi devin nimicul lumii de ieri şi de azi. Pentru mine ideea de mâine devenise de mult o iluzie banală care avea nuanţe de posibil.

             Am reuşit să scap, gata, sunt liberă, aparent, eu cel puţin asta vreau să cred, dar mă urmăreşte, ştie că am plecat şi acum mă caută să mă ducă înapoi. Nu mai pot permite asta, am pierdut prea mult în temniţa minţii mele, stăpănită de temnicierii fricilor care m-au distrus.

            Vreau să fug şi să scap... Am lumea înainte şi am de descusut multe fire ale poveştii pe care am pierdut-o până acum... Nu mă mai întorc!

            Vreu să fug şi să scap...