Gânduri de-o noapte

32 5 6
                                    


Daţi-mi voie vă rog...

Daţi voie vă rog, atât mai pot spune, atât mai pot ruga, căci am pierdut şi ultimul gram de normalitate pe care-l mai aveam.

Nu ştiu sincer ce am făcut cu el, l-am pus la păstrare în buzunarul meu, dar acum a dispărut, a fugit, l-aţi speriat... atât îmi mai rămăsese şi mie... un gram de normalitate pe care îl împărţeam în mii de părţi spre a-mi ajunge o veşnicie...

Daţi-mi vă rog un foc, să îmi aprind ţigara, să trag un foc şi să mă inunde anormalul, să macine şi ultima particulă din mine, să devin invizibilă.

Daţi-mi vă rog cuţitul, căci am nevoie de el acum, vi-l cer pentru o secundă, vreau să tai legăturile mele cu realitatea, să dispar odată pentru totdeauna... nu am de gând să mai întorc favoarea unui ,, O voi lua de la capăt şi azi. ", mă sufocă aceste legături aşa că renunţ la ele, le voi tăia de la rădăcină, să fiu sigură că nu mai rămâne urmă de mine aici...

Daţi-mi vă rog paharul, vreau să îl umplu cu veşnicie, să-l dau pe gât, să sorb şi ultima picătură, să nu mai rămână nimic, să mă îmbăt de tăria veşniciei mele amare şi să uit de marginile în care trăiesc azi... Vreau să mă disip în marginimea zilelor de azi, dar să trăiesc de-a pururea în veşnicia anilor de mai târziu...

Daţi-mi vă rog un strop de apă, vreau să îmi iau pastilele, doar ele mă mai salvează... Am luat gânduri de toate felurile, le-am pus la loc sigur, apoi le-am prefăcut în drogul meu din fiecare zi... azi vreau o supradoză... nu e prima şi ştiu că nici ultima nu va fi... Mă droghez cu propiile mele gânduri metamorfozate în ceva palpabil.

Daţi-mi vă rog acea urmă de bucurie pe care o aveţi să-mi daţi, să pot pleca în pace...

Ce v-am cerut atât de mult?

Ce v-am cerut atât de scump să nu-mi puteţi da?

De v-am cerut o clipă pentru mine, de vi s-a părut prea mult, daţi-mi voie vă rog să vă cer iertare, căci în negiobia am îndrăznit să vă cer ceva...

Daţi-mi voie, vă rog, să-mi iau nimicul şi să vă las în pace, de azi nu vă mai deranjez nicicum, de azi sunt omul fără viaţă, o ascund...

O vreţi şi pe asta? V-o dau, nu are a face, şi aşa nu mi-a mai rămas mai nimic de făcut cu ea...

O vreţi şi pe asta? V-o dau nu e problemă, dar daţi-mi voie, vă rog să-mi fac o copie, s-o trag la indigo şi apoi vă las...

Nu vă mai cer nimic concret, nu ştiu ce să mai cer...

Nu vreau să deranjez... şi aşa am destul deranj în această copie a vieţii mele, am prea mult de curăţat şi prea mult de aruncat...

Nu credeam c-aş vrea să arunc ceva, o clipă doar din viaţa mea, dar uite că acum distrug zile întregi... Nu pot să neg că nu mă doare să şterg din amintiri, dar poate nu le şterg definitiv, le las acolo într-un colţ, să aştearnă vremea praful peste ele...

Voi reveni vreodată spre a le căuta şi a le asambla la loc, dar acum le las imobile, căci nu mai am forţa de a le duce în spate, au devenit prea grele şi greu de suportat...

Aş vrea dacă se poate un ultim lucru să îmi oferiţi, cât mai am curajul să mai exist pe lumea asta, nu vă ia prea mult, nu vrea să vă răpesc din timp...

Daţi-mi vă rog fărâma mea de linişte pe care o merit , o vreau să pot să mai trăiesc, să îmi duc zilele de muritor mai departe... În nebunia mea vă cer atât şi gata, am plecat spre infinit... Îmi iau nimicul meu în braţe şi fug spre mai departe.

Aşa sunt eu, ce să mă fac cu mine, eu sunt nimic şi totul amestecat şi înodat serios, eu sunt doar zeci de rânduri ce au umplu pagini goale şi le-au dat formă...

Sunt doar eu, acel ceva de ieri, ce este azi şi mâine poate va fi, sunt eu şi asta sunt, de vă încurc aşa cum sunt vă rog să mă iertaţi...

Nu am făcut decât să ascult de glasul blestematului ăsta de creion şi să scriu ce dicta fără oprire mintea mea bolnavă.

De veţi citi ce a avut de spus acel ceva ascuns din mine, mă veţi vedea bucăţi în fiecare urmă de creion pe foaie.

Îmi place la nebunie relaţia pe care o au foaia şi creionul, se iubeau nespus, ea era goală şi îl aştepta să vină să o înfăşoare în sentiment, să cânte doruri şi emoţii, să o curteze îndrăzneţ, erau doar ei şi un glas ascuns de lume...

Se mai certau e drept, dar el şi-atunci deşi urla în vorbe reci, o alinta şi îi vorbea pe ascuns frumos, mereu folosea cuvinte alese şi înţelesuri pe care doar ea le ştia.

În nebunia asta mă complac în fiecare zi, le ascult poveştile...

Ce vreţi de la mine, vă întreb a nu ştiu câta oară?

Mă vreţi pe mine? Asta am înţeles de mult...

Nu am averi, nu am ce să vă dau, nu am nimic mai de preţ, am doar sărăcimea rândurilor mele şi câţiva oameni de diamant. Îmi pare rău, dar aste nu pot să vi le dau, ţin prea mult la ele, mă ţin în viaţă...

Daţi-mi voie, vă rog, să mă sting în linişte, măcar acum vreau linişte...

Nebun de sincerWhere stories live. Discover now