Nebun de sincer

Întoarce-te acasă...

Încă una la rând... Încă câteva zeci de lacrimi ucise, încă o rană ce s-a deschis brusc pe sufletul meu...de ce am crezut că am să o uit nu știu, când defapt în fiecare dimineață trec pe lângă acel loc și parcă ceva mă lovește direct în suflet.
Am fost la tine, erai tăcut și nu m-ai luat în brațe așa cum o făceai când mă vedeai, nu îți mai văd zâmbetul nebun de fericire când îți vedeai micuța cum aleargă.
Mi-am strâns sufletul în pumn și am pășit pe drumul către tine, e liniște, niciodată nu ai iubit liniștea...erai mereu omul glumeț din familie.
Tot peisajul mă apasă parcă dorind să mă omoare, e cumplit sentimentul... Continui să merg, te simt parcă așteptând, îți aud suspinul și imaginea îmi revine în minte...acea ultimă îmbrățișare. M-am oprit o secundă fără aer și am simțit cum mă lasă orice urmă de forță, apoi ți-am auzit chemarea, spuneai că îți era dor, de mine, de noi...
Am continuat să merg știind
ce voi găsi, dar continuând să sper că nu...nu..îmi repetam că nu... Apoi am văzut-o, crucea ce îți poartă numele... Nu am mai rezistat și am început să plâng în hohote... ,,hai acasă" îți repetam, te așteptăm cu drag, vină căci mor de dorul tău, am nevoie de tine mai mult ca oricând, te implor... Aceeași tăcere m-a izbit și m-a secat de viață, aș fi preferat să rămân pe veci acolo, doar să te poți întoarce tu.
Am încercat să plec, ceva nu mă lăsa, dar mi-am rupt inima și cu o ultimă privire și un ,,te iubesc" spus printre lacrimi arzătoare, am plecat.
La câteva zile te-am visat, erai tu, te simțeam atât de viu, căutai să ne faci cadouri la fiecare în parte. Te-am luat în brațe, aveam nevoia să te simt curat. M-ai strâns tare și când am început iar să plâng, m-ai mângâiat ușor și lacrimile îți curgeau. M-am trezit urându-mi somnul că nu m-a mai lăsat cu tine măcar puțin.
Acum trec în fiecare dimineață pe lângă locul unde stai de ani, mă doare...
Să te ierte Dumnezeu și dormi în pace, eu te iubesc.