Nebun de sincer

Draga mea

Draga mea,
Câte aș putea să îți spun prin prima mea scrisoare de regăsire în pierdere umană. Te-am pierdut în uitare...
Îți țin imaginea în rânduri vagi și nebunie răvărsată pe gânduri imaginare. Ce dor se naște odată ce bietele litere, nevinovate fiind, îți conturează numele undeva aiurea prin realitatea mea.
Te întrebi poate de ce mai țin vie amintirea ta?
Mi-e prea greu să o ucid complet, ai fost prea reală și ai intrat prea adânc în ființa mea.
Am încercat în repetate rânduri imposibilul cu degetul cu care îți conturam buzele pline, am încercat să sugrum urmele de tine, dar nu mi-am permis să mă torturez întratât.
Tot ce am reușit să fac a fost să te adun din părți împrăștiate prin mine și să te închid în cufere de stejar. Am schimbat codul de fiecare dată când mă trezeam că te privesc cu orele. Am crezut că am să uit într-un final...
Se pare că încă îmi e dor...
Mi-e de momentele în care mă scaldam în cascade de bucurie alături de tine, înebunit de privirea ta, beat de tine draga mea. Cât de dor îmi este încă.
Am încercat de asemenea să îmi trec existența prin alambic în speranța că așa cum ai plecat tu, se vor evapora și sentimentele uitate în inima mea. Degeaba...
Ești vie și seara inima îmi bate a tine și urlă șoapte de dor.
Draga mea, câte aș putea spune, câte vorbe s-ar solidifica în cuvinte pe o coală albă, dar ce folos când am rămas cu dorul?