Trăire pe margine de fluierat

10 4 0
                                    

După o unduiere suavă pe margine de fluierat jucăuș, mici râsete blânde scăpate pe mijlociri de melodii și safire scăldate în ape curgătoare învolburate de patima sentimentului, se naște iarăși întâia apariție, cuvântul.
Am început aici pe capăt și sfârșit de buimăceala dorului de multe, să născocesc neștiute de vreme și de timp, căci asta sper să adune peste trecerea molatică a anilor. Micile mele nebunii, să îmi fie neștiute pe înțelesul tuturor.
Să răsară soarele pe început de vorbă, la mijloc să simți tresărirea lunii în lacul adormit, vântul să curgă lin peste gânduri și să scalde în liniște pe orice privitor la mica mea dulce agonie.
Să oprească timpul în plină răsuflare, iar la sfârșit de literă să nu fi trecut nici o amărâtă de secundă. Să-ți urle tăcerea în față din vorbele ce nu s-au spus, iar tu să stai și să le asculți, căci mulți aud și nu ascultă, cum mulți ascultă fără să audă.
Să simți drag privitor fiecare mângâiere a bietelor cuvinte și fiecare înțepătură plină de venin.  Iar dacă am prefăcut și o singură lacrimă sărată în dulceața unui zâmbet, sau dacă lacrima te-a ars până la capăt, atunci vorbele și-au jucat bine rolul.
Nu au replici stabilite cu strictețe și nici note de subsol pentru mișcarea scenică, sunt actori libertini.
Asta să-mi fie și să-ți adune în trupul tău răscolit de anotimpuri agonia mea tăcută și strânsă în câteva rânduri.

Nebun de sincerWhere stories live. Discover now