Damian
-Care e treaba cu povestea asta care e pe buzele tuturor? întreabă Liana.
-Ce poveste?
-Că azi te căsătorești cu o prințesă! îmi strigă Liana înainte ca privirea ei să cadă asupra costumului. Și tu chiar ai de gând să faci asta? a întrebat neîncrezătoare.
-Liana, îmi pare atât de rău. Nici măcar nu am știut de acest aranjament până ieri. Trebuie să fac asta pentru oamenii mei...Te rog, încearcă să înțelegi...și mie îmi e la fel de greu ca ție.
-Oamenii tăi? Doar la asta te gândești! Dar de mine ce zici? Sunt iubita ta! Nu însemn nimic pentru tine?
-Bineînțeles că însemni mult pentru mine, îți jur. Liana...Vino cu mine la castel! Îmi va fi mai ușor să trec peste toate astea dacă ești și tu acolo. Am nevoie să îmi fi alături. Te rog, am nevoie de tine!
-Bine, o să vin pentru tine, spune mușcându-și buza de jos.
Îmi aplec capul și o sărut pe buze în timp ce o împing spre perete. Șalul îi cade de pe umeri și se prăbușește pe podea. Liana poartă o rochie albastră, lungă, fără bretele. Oftează când spatele ei atinge peretele rece, iar eu adâncesc sărutul. Dar magia nu durează mult. Se aud bătăi în ușă.
-Haide, Damian! Întârziem! strigă Leo. Dacă nu-ți miști fundul ăla de prințișor în clipa asta, dărâm ușa!
-Vin imediat!
-Te aștept la mașină! Ai cinci minute!
Am așteptat până zgomotul pașilor fratelui meu s-au îndepărtat.
-Daniel te așteaptă afară, îi soptesc. Te va duce el la castel.
-Bine, spune respirând sacadat.
O mai sărut de câteva ori și plec.
-În sfârșit! spune Leo stând pe scaunul din dreapta. Ce-a durat atât?
-Acum sunt aici. Putem să plecăm?
-DA! MIȘCĂ! MIȘCĂ! MIȘCĂ!
Ocup scaunul șoferului și conduc până la castel. Mi-am mușcat unghiile nervos în timp ce mașina a ajuns la noua mea casă. Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că-mi sare din piept de parcă aș fi pe cale să cunosc persoana pe care îmi era destinată să o cunosc...Ce? De unde mi-a venit acest gând?
Leo mă privește încruntându-se.
-Ești speriat...
-Nu sunt.
-Ba da.
-Ba nu.
-Damian, ți-au transpirat palmele pe volan. Încearcă să nu ne faci familia de rușine.
-Știi că n-aș face asta niciodată.
-Știu, dar la cum arăți în clipa asta...sunt sigur că o să intri acolo și nu vei putea scoate un cuvânt în fața familiei regale.
-Mă descurc.
-Bine. Atunci ai de gând să te dai jos din afurisita asta de mașină? Aștept de zece minute să cobori!
-Bineee! spun și deschid portiera. Mă dau jos din mașină și îmi îndrept sacoul.
-Ai luat inelul și verighetele?
Când am auzit întrebarea, am făcut ochii mari.
-Credeam că l-ai luat tu!
Fratele meu reacționează la fel.
-Ai zis că le iei tu!
-Ba n-am zis! Cum ai putut să uiți inelul și verighetele!
Leo a început să râdă.
-Doar te testam, amice. Sigur că inelul e la mine. Și verighetele la fel.
Scoate cutiuțele din buzunarul sacoului și mi le înmânează.
-Nu e amuzant, Leo. Nu te mai juca cu nervii mei.
-Să fii văzut ce față aveai! Ah, a fost amuzant. Aproape că mi-au dat lacrimile de la atâta râs.
-Idiotule!
-Așa îți spui mereu când te uiți în oglindă?
-Leo, nu e nici locul și nici momentul potrivit pentru glumele tale stupide!
-Frate, ești prea încordat, relaxează-țe și tu puțin.
-Am deja destule pe cap!
-I-am rugat să scrie ceva pe interiorul verighetelor.
-Ce? întreb uitându-mă urât la el. Cum ai putut face asta?
-Păi a fost destul de simplu. Eu le-am zis ce să scrie, iar ei au pus în practică. Stai liniștit, am pus doar numele voastre și o inimioară între.
Ne îndreptăm încet spre castel.
-Nu-mi vine să cred că mă însor cu ea!
-Oh, tu măcar ai văzut cu cine te căsătorești. Leo băgă mâinile în buzunare. Abia aștept să văd reacția prințesei când o să-l vadă pe urâtul cu care este forțată să se căsătorească azi, spune cu un zâmbet răutăcios.
-Încetează...
Am încercat să-mi ignor fratele. Calmul din mine dispare cu fiecare pas pe care îl fac spre frumosul castel, fiind înlocuit cu frica și nervozitatea. Stomacul începe să mă doară, lucru care se întâmplă de fiecare dată când sunt nervos. Am încercat să îl ignor la început, dar durerea devenea insuportabilă. Cred că am nevoie la toaletă.
-Trebuie să găsesc o baie...urgent!
Leo își dă ochii peste cap.
-Vino, te ajut să o găsești.
Am găsit o menajeră, iar ea ne-a ajutat să găsim o toaletă. Înainte să ies din baie, mi-am dat cu apă pe față ca să îmi revin cât de cât.
-Damian, ești bine?
-Da, da, sunt bine.
-Dumnezeule, dacă acum ai nevoie la baie...înainte de nuntă...la ceremonie o să leșini...Ce mă fac eu cu tine?
Am văzut-o pe Liana și m-am îndreptat spre ea.
-Damian, ai înnebunit? întreabă Leo prinzându-mă de braț și făcând ochii mari.
-Ce tot vrei?
-Nu te poți duce la Liana! Ce e în capul tău? Chiar vrei să distrugi totul acum?
Mă eliberez din strânsoarea lui și mă îndrept spre Liana.
-Nu voi distruge nimic!
-Nu îmi vine să cred...
Liana îmi zâmbește.
-Maiestate, ți-am lipsit?
-Nici nu ai idee cât de mult ai putut să îmi lipsești.
-Ah, nu poți trăi fără mine nici două secunde.
-Vino cu mine! Trebuie să găsim un loc retras unde nu ne poate vedea și nu ne poate auzi nimeni. Am condus-o pe Liana într-o cameră.
-Damian...
-Șșșht. Ascultă-mă. Dacă e vreo modalitate de a ieși din această căsătorie, o voi face....dacă nu, te rog, ține minte că ea nu va însemna niciodată nimic pentru mine...niciodată. Nimeni nu îți poate lua locul în viața mea, am șoptit.
-Asigură-te că îi faci viața un iad.
-Cred că deja se întâmplă...Vreau să spun că nici măcar nu are o nuntă normală, fericită...o nuntă pe care fiecare femeie o merită. Nu va merge la altar alături de bărbatul pe care îl iubește. Nu va avea o nuntă pe care se va bucura să o povestească când va îmbătrânii...Nu va fi cea mai fericită zi din viața ei...va fi doar o zi pe care va dori să o uite...am subliniat. Nu ai de ce să-ți faci griji, am spus trăgând-o în brațele mele.
-Nu-mi pasă dacă ziua asta va fi cea mai urâtă zi din viața ei! Merită să fie nefericită pentru tot ceea ce face! Din cauza ei și a familiei ei te căsătorești! Cu o necunoscută!
O îmbrățișez ca să se calmeze și ca să știe că voi fi mereu lângă ea orice s-ar întâmpla.