Destinul sângelui albastru

~Nimic nu se mai leagă~

Damian

Ușa s-a închis în urma ei, iar eu m-am trântit pe pat, sprijinindu-mi capul în palme. Ce e cu mine? Când sunt cu ea nu mă pot abține să nu o sărut. Corpul meu reacționează de unul singur. E frumoasă. E atât de frumoasă. E frumoasă pentru felul în care gândește. E frumoasă pentru sclipirea care îi apare în ochi când vorbește despre ceva ce iubește. Era frumoasă pentru că face oamenii să râdă chiar dacă ea e tristă. E frumoasă până în adâncul sufletului.

Am tras aer în piept și m-am lăsat pe spate. Parfumul ei mă învelește.

Vreau să îi simt pielea catifelată, să o aud oftând când o ating. Vreau să îi dau capul pe spate până când gâtul îi este dezgolit. Vreau să îmi trec degetele prin părul ei. Vreau să o fac să plângă, ca apoi să îi sărut lacrimile. Vreau să o sărut, să îi transmit toate lucrurile pe care nu le poate înțelege. Și apoi vreau să o țin în brațe și să o mângăi până adoarme. Mi-e dor să fim din nou în același pat, trup și suflet...să devenim o inimă. Când nu e lângă mine, simt cum cad pereții pe mine. În fiecare noapte îi visez chipul. Cum să fac din suflet să o scot, din amintiri, din viața mea că de atâta dor eu nu mai pot...De ce am atâtea sentimente pentru ea? De ce? De ce am atâtea sentimente pentru Merliah când toate astea ar trebui să fie pentru Liana...?