Destinul sângelui albastru

~Confuză~

Merliah

Când m-am întors l-am găsit pe fratele meu în hol.

-Unde e Damian? E bine?

-Da, este în sală. S-a pierdut prin mulțime.

Am răsuflat ușurată când am auzit că e bine.

-Merliah...spune îngrijorat.

-Ce?

-Damian a auzit ceva...

-Poftim? ochii mi s-au mărit. Ce a auzit?

-Urletul unui lup.

-Oh nu...

Mă sprijin de perete și îmi las capul pe spate.

-E numai vina mea...e numai și numai vina mea.

Nicholas se apropie de mine încruntându-se.

-Nu înțeleg. Ce vrei să spui?

Nu îmi puteam privi fratele în ochi.

-Pe mine m-a auzit Damian...eu am fost. Știu că am greșit, dar era singurul mod de al determina pe vârcolacul ăla să plece. Nicholas, am făcut asta pentru că știam...știam că nu aveam nicio șansă să ajung la Damian la timp. Era mult prea aproape de el. Dacă nu o făceam, l-ar fi...l-ar fi...

Nu puteam să îmi duc gândul la bun sfârșit. Îmi privesc fratele, iar ochii mi se umplu de lacrimi.

-Îmi pare rău, Nicholas.

-Nu trebuie să-ți pară rău, spune îmbrățișându-mă și sărutându-mă pe frunte. Ai făcut ceea ce era corect, Merliah. L-ai salvat pe Damian, iar asta e tot ce contează.

Se îndepărtează de mine.

-Haide, șterge-ți lacrimile. E timpul pentru valsul mirilor.

-Nicholas, nu am chef de asta acum.

-Merliah...

-Ce? întreb obosită.

-Damian te așteaptă.

Siigur. Îi urmăresc privirea și atunci îl văd pe Damian așteptând sprijinit de peretele din stânga mea. E un băiat înalt, cu păr negru și ochi verzi și la cum îi stă cămașa aceea albă pe piept, clar are un corp plin de mușchi. E atât de frumos în costumul lui negru. Se apropie încet de mine cu mâinile în buzunarele pantalonilor. Îi fac un semn din cap fratelui meu, iar el pleacă.

-Am înțeles că e timpul pentru vals, spune oprindu-se la doar câțiva centimetri în fața mea.

Când l-am privit, în ochi i-a apărut o strălucire care a dispărut la fel de repede. Se întâmplă ceva, dar nu-mi dau seama ce...încă.

-Chiar vrei să apari în fața oamenilor alături de mine? De data asta nu poți sta câteva secunde și după să pleci, Damian. Trebuie să rămâi până la sfârșitul dansului.

-O să rămân, spune și mă ia de mână.

Mă las condusă de el în sală, iar apoi în mijlocul mulțimii.

-Îmi acorzi acest dans? Întreabă făcând o plecăciune.

-Aș fi onorată, răspund făcând o reverență.

Damian își așează mâna pe talia mea și mă trage spre el. Îmi așez mâna pe umărul lui, iar pe cealaltă în palma lui. Muzica pornește, iar noi începem să valsăm. Mă așteptam să fie un dans banal, având în vedere faptul că el nu mă suportă, dar m-am înșelat. Damian își dă toată silința.

-Urmează o piruetă, îmi șoptește la ureche.

-Poftim? întreb uimită.

-Off...eu te țin de mână și o să te învârt puțin.

A făcut cum a zis, iar apoi, ținându-mă de mână, s-a dat câțiva pași în spate pentru a lăsa puțin loc între noi ca mai apoi să mă tragă spre el. M-am răsucit, iar spatele meu s-a lipit de pieptul lui. Mișcarea asta m-a făcut să râd. M-a răsucit cu fața spre el și i-am zâmbit. Nu îmi vine să cred ceea ce văd. Damian zâmbește și el. Iar de această dată este un zâmbet cald și sincer. E prima oară când se întâmplă. Dar asta nu e tot, în ochii lui pot vedea o urmă de fericire.

-Vezi? A fost idee foarte bună, îmi șoptește din nou.

-Așa se pare.

-Vrei să mai încercăm ceva? O ultimă mișcare, iar apoi îți promit că o să valsăm pur și simplu.

-Ce ai de gând?

-O să vezi imediat, spune făcându-mi cu ochiul.

Îmi dă drumul la mână și la talie. Face un pas în spate, îmi zâmbește, iar apoi îmi pune mâinile pe talie și mă ridică. Când mă pune jos, zâmbesc, iar el își lipește fruntea de a mea. Magia nu durează mult, Damian se îndepărtează repede de mine.

-Dispari din fața mea. Dispari în clipa asta.

Când a observat că nu mă mișc, a plecat el. Ce s-a întâmplat?