Destinul sângelui albastru

~O familie fericită~

Damian

Următoare luni au fost cele mai grele. Merliah nu putea mânca orice pentru că i se făcea rău și avea tot timpul grețuri. Așa că am încuiat ușa casei și ne-am întors la castel. Încă îmi amintesc ziua în care copilașul nostru s-a mișcat pentru prima dată. Nu voi uita niciodată acea zi. Nu voi putea uita niciodată bucuria de pe chipul iubitei mele când mi-a pus mâna pe burtica ei și o ținea acolo până când bebelușul a lovit încet.

Merliah stătea în mare parte din timp în pat, nu prea avea ce să facă în timpul iernii, iar în primele două luni, Pongo îi era mereu alături. Acum că a mai crescut, putea să sară cu ușurință în patul nostru. Nu se dezlipea deloc de lângă ea, bine, doar în momentele în care îl chema natura sau i se făcea foame, în rest stătea lipit de ea.

M-am așezat lângă ea pe pat.

-Cum ești?

-Bine, spune.

Privesc pe fereastră la păsările care ciripesc.

-Damian?

-Da?

-Crezi că am putea ieși la o plimbare acum că a venit primăvara? Știu că e prima lună din anotimp, dar e foarte cald. Vreau să ies. M-am săturat să stau închisă...

-Sigur, iubito.

Am ajutat-o să se ridice și să se încalțe în balerinii ei negri, iar apoi am coborât încet scările și ne-am plimbat prin grădină.

Pongo ni s-a alăturat și el. Fugea tot timpul, uneori se mai oprea să vadă dacă mai suntem în spatele lui sau nu, iar apoi își continua drumul. Când s-a săturat, s-a întors la noi și mergea încet.

O țineam de braț pe Merliah.

-Damian, poți să îmi dai drumul. Sunt gravidă, nu invalidă! Pot să merg și singură.

-Ești sigură?

Mi-a aruncat o privire prin care spunea „Glumești, nu?".

-Mă descurc.

Îi eliberez brațul, iar ea continuă să meargă încet cu pas greoi.

Pongo se învârte în jurul ei și dă din coadă fericit.

Am parcurs doar câțiva metri de castel când Merliah s-a oprit brusc și și-a așezat mâna pe burtică.

-Ești bine?

Mă prinde de braț și răsuflă sacadat.

-Damian...

-A sosit clipa?

Dă din cap și mă strânsoarea i se intensifică.

-Crezi că poți merge până la jeep?

-Nu știu.

Îmi trec brațul după talia ei și pe celălalt după geunchii ei și o iau pe sus.

Mă îndrept spre mașină cu pași grăbiți.

Nicholas ne vede și vine alergând spre noi.

-Ce s-a întâmplat?

-Deschide portiera!

Face cum îi spun. O așez pe Merliah pe scaunul din dreapta și îi pun centura. Trec prin fața mașinii și ocup locul șoferului.

Nicholas urcă pe bancheta din spate, pornesc motorul și conduc până la cabinetul medicului nostru.

Intru cu ea pe brațe, iar femeia care îi monitoriza sarcina face ochii mari.

-O să-i sun pe ceilalți, spune Nicholas și iese afară.