Destinul sângelui albastru

~O mireasă. O cutie. Un inel. Un legământ~

Damian

Ochii mei se opreau asupra fiecărui invitat, nu cunoșteam pe nimeni în afară de familia mea și de cei apropiați nouă, în rest...nimic. În stânga mea, Regele Alexander și Regina Ariana zâmbeau. În dreapta mea erau părinții și fratele meu, iar în spatele lor stătea iubita mea Liana. Mă răsucesc cu fața spre preot. Ce n-aș da ca azi să mă căsătoresc cu ea și nu cu prințesa asta...Gândurile îmi sunt întrerupte de zgomotul din spatele meu așa că mă întorc. Prima dată, privirea îmi cade asupra băiatului cu păr șaten și ochi verzi, din dreapta ei pentru că nu am îndrăznit să ridic ochii pentru a o privi pe ea, nu după ce s-a întâmplat mai devreme. Cred că acela e fratele ei mai mare, Prințul Nicholas. Iar apoi o văd pe ea...E frumoasă. Atât de frumoasă. Privirea ei caldă și blândă îmi lasă furnicături pe piele. Ochii ei verzi îmi încălzesc sufletul. Împotriva judecății mele, corpul meu trădător răspunde cu disperare când o vede. Când se oprește aproape de mine clipesc des. Nu îmi vine să cred...Am impresia că visez, dar totul este atât de real...de la fluturii care o înconjoară și care stau pe buchetul ei de flori, pe păr și pe coroniță, până la...ea. În fața mea se află un înger. Când zâmbește, toată furia din corpul meu se risipește, iar atunci când fratele ei îmi oferă mâna ei o apuc fără să stau pe gânduri. După ce se oprește lângă mine, îmi zâmbește timidă, în obraji apărându-i gropițe, iar eu simt că mă topesc în fața ei. Simțindu-i mâna într-a mea mă liniștește. Îi zâmbesc și eu fără ca măcar să știu de ce o fac. Ar trebui să o urăsc! Însă în clipa asta chiar nu pot să o fac oricât aș încerca, mintea, corpul și inima mea nu vor să colaboreze între ele.

-Știu că e cam târziu pentru asta, îi șoptesc la ureche, dar nu am cumpărat doar verighetele...ți-am luat și un inel de logodnă.

-Nu trebuia să faci asta...

Dumnezeule! Până și vocea ei e atât de dulce! Scot cutiuța cu inelul de logodnă din buzunar. O deschid și scot inelul. Am ales un inel simplu și frumos cu o pietricică albă ovală fără alte detalii inutile care i-ar răpi din frumusețea lui simplă și unică. Îi iau mâna într-a mea și i-l așez pe deget. I se potrivea perfect.

-Mulțumesc! a spus, dar apoi zâmbetul i-a dispărut de pe chip.

-Ce e?

M-a privit și am putut observa tristețea din ochii ei.

-Nu îți place?

-E un inel frumos! Îl ador.

-Atunci care e problema?

-Eu...Dar eu nu ți-am luat nimic...

-E-n regulă, spun și mă îndepărtez de urechea ei.

Ce se întâmplă cu mine?! Încerc să privesc la preotul din fața mea, dar nu mă pot abține să nu trag cu ochiul la ea. De ce nu-mi pot lua ochii de la ea? De ce?

-Putem începe ceremonia, spune preotul și ne face semn să stăm față în față pentru a ne rosti jurămintele.

-Te rog acceptă acest inel ca semn al căsătoriei noastre și ca simbol al tuturor celor pe care le împărtășim.

I-am întins mâna și în clipa în care mâna ei a atins-o pe a mea, corpul meu a prins viață, scăpându-mi un mic gâfâit din cauza șocului și al sentimentelor care au trecut prin corpul meu. Ce naiba a fost asta? M-am uitat în ochii ei, iar privirile ni s-au înlănțuit. Felul în care mă privește...și-a dat seama că în mine se dă un război în timp ce îi pun verigheta pe deget și i-am dat drumul la mână de parcă atingerea ei m-a ars. După ce și-a spus și ea jurămintele, preotul a continuat ceremonia.

-Vă declar soț și soție! Acum puteți săruta mireasa.

Ce să fac? Nu o să fac așa ceva! Și atunci am privit-o din nou. Oh, Doamne, de ce? De ce a trebuit să mă uit la ea? De ce? Simt furnicături pe spate, iar corpul meu reacționează fără să vreau. Nu, nu, nici să nu te gândești! NU! Însă era prea târziu...mâinile mele deja erau pe talia ei, iar cât ai clipi, m-am trezit sărutând-o fără nicio grabă. Blestemat să fiu pentru că îmi place gustul buzelor ei! Încerc să mă dezlipesc de ea, dar corpul nu mă ascultă...ceva din interiorul meu tânjește după mult mai mult. Dacă o să continui să o sărut mă voi sparge în bucățele în fața ei. Când credeam că o să ajung să mă topesc, ea s-a desprins din sărut și a făcut un pas în spate. Invitații au început să aplaude. Voiam să o iau la fugă chiar în clipa aia, dar nu puteam face asta...nu îmi puteam face familia de rușine în fața atâtor oameni. I-am întins brațul, iar ea a acceptat.

-Mulțumesc!

Un zâmbet mic a apărut pe chipul ei frumos și a dispărut la fel de repede cum a apărut. Atingerea ei imi arde pielea chiar și prin cele două straturi de material. Simt cum transpirația o să pună stăpânire pe cămașă și pe sacou dacă nu plec imediat de lângă ea...Când intrăm în castel, plec val vârtej fără să îi spun nimic. Familia mea sigur părea supărată pe comportamentul meu, dar nu-mi pasă. Tot ce vreau acum e să dispar.