~A nimănui~

238 21 0
                                    

Merliah

I-au hainele și mă duc în baie, când ies, Damian trece pe lângă mine și intră în baie, iar după câteva minute iasă, se îndreaptă spre fereastră și trage perdelele.

Mă întorc în baie să îmi iau elasticul pe care l-am uitat pe dulăpior.

-Damian! de pe coridor se aude inconfundabila voce a Lianei.

Închid ușa de la baie și rămân acolo. Liana deschide ușa camerei și intră val-vârtej. Crap puțin ușa să arunc o privire și o văd pe Liana sărind în brațele lui Damian și îl sărută apăsat. O lacrimă mi s-a prelins pe obraz și am închis încet ușa. Nu puteam să privesc asta.

-Dumnezeule! Ești bine? Ești rănit?

-Sunt bine.

Am auzit ușa de la cameră deschizându-se și închizându-se. Când am fost sigură că nu mai auzeam pașii nimănui am ieșit din baie și m-am așezat pe pat. E ora douăsprezece, trag adânc aer în piept și mă las pe spate.

Au trecut două ore de când stau în pat, așa că m-am ridicat și m-am apropiat de fereastră. Razele soarelui îmbrăcau castelul în căldura lor. M-am sprijinit de perete, iar cu o mână țineam materialul perdelei pentru a privi pe fereastră. Deodată am auzit pași pe hol, iar ușa camerei s-a deschis și s-a închis. În geam îl puteam vedea pe Damian. Doar stătea acolo și mă privea, ochii lui scanându-mi corpul din cap până-n picioare. Arăta de parcă nu i-ar fi venit să creadă că stăteam chiar acolo, în fața lui, iar atunci a traversat într-o clipă distanța dintre noi. Am dat drumul materialului din mână și m-am răsucit cu fața spre el, iar înainte să îmi dau seama ce avea de gând să facă, mâna lui Damian mi-a cuprins talia și m-a tras mai aproape.

Destinul sângelui albastruWhere stories live. Discover now