Destinul sângelui albastru

~O legătură străveche: inima de foc~

Mă apropii de el și îl iau în brațe. Drago își lasă încet capul în jos pentru a-mi oferi și el un fel de îmbrățișare.

-Nu știu cum ți-aș putea mulțumi îndeajuns pentru ceea ai făcut.

-E de ajuns să știu că ești în viață.

-După ce voi rezolva problema asta, vreau să te rog să vii și să locuiești din nou la palat cu noi. Promite-mi că vei veni. Vreau să recuperăm tot timpul pierdut...vreau să învăț mai multe despre dragoni și despre legătura noastră. Te rog, promite-mi că vei veni să locuiești cu mine.

-Mi-ar face mare plăcere, Merliah. Îți promit că mă voi întoarce la castel și că îți voi fi alături până când îmi voi da ultima suflare. Te voi învăța totul despre strămoșii mei, despre abilitatea ta de a vorbii cu animalele, magie și despre legătura noastră.

-Magie?

-Magia care provine de la dragoni. Magia mea trece prin legătura noastră și ajunge la tine. Legătura dintre noi este foarte puternică, iar atunci când suntem unul și același, vedem ca unul singur. Magia este ultimul lucru la care trebuie să recurgi. Are reguli și limite. Unele vrăji te pot slăbi, altele te lasă inconștientă și altele te pot omorî. Dar acum să ne întoarcem la soțul tău Damian. Eu îl voi putea privi prin legătura noastră, dar asigură-te că nimeni nu te va vedea pentru că ochii tăi vor căpăta o culoare verde deschisă. Așa cum sunt ai mei.

M-am îndepărtat de el, iar atunci ochii lui verzi precum smaraldele s-au deschis și mai mult la culoare. În acea clipă am simțit cum și ai mei se schimbă, iar după câteva secunde revin la normal.

-Așa voi face, spun.

-Știu că este cam târziu pentru asta, dar am un mic cadou pentru tine. Înainte să te naști, l-am rugat pe tatăl tău să cumpere un lănțișor din aur care să aibă un pandantiv sub forma unui dragon. Aceeași formă ca cea de pe blazonul familiei regale. Un dragon cu aripile deschise. Voiam să fie cadoul meu pentru tine. Nu am mai apucat să ți-l dau înainte să plec, așa că l-am păstrat sperând să ți-l ofer într-o bună zi.

Drago trece pe lângă mine și se afundă mai mult în peșteră, apoi se întoarce ținând un lănțișor pe una din gheare și mi l-a întins. L-am luat încet și l-am privit.

-E frumos, șoptesc.

-Așa e. Ține-l în față.

Am făcut cum mi-a zis, iar apoi Drago a suflat pe el. Respirația lui de foc a atins pandantivul.

-Ți-l poți pune la gât acum, nu o să te ardă.

L-am prins la gât.

-Dacă vei avea nevoie văzul meu, e suficient să îți schimbi culoarea ochilor în verde. Dacă nu vrei să afle nimeni, lănțișorul te va ajuta...e de ajuns să îmi rostești numele în gând. Sau mă poți striga pur și simplu și voi veni.

-Îmi poți citi gândurile?

-Am așteptat timp de 1000 de ani să le pot asculta. Și tu le poți asculta pe ale mele, Merliah. Dar le voi auzi doar pe cele care îmi sunt adresate mie. Acum cred că ar fi cazul să pleci, e târziu.

Arunc o privire, Drago avea dreptate. Afară s-a întunecat, iar pe cer au apărut stelele.

-Sunt frumoase, nu-i așa? întreabă.

-Da...

-Vezi forma dragonului din stele? Se numește Drako, locul de odihnă al dragonilor merituoși. Sper ca într-o zi să merit un loc printre ei.

-Ți-ai câștigat deja dreptul, Drago. Mulțumesc! Mulțumesc pentru tot!

-Du-te, Merliah. E timpul să te întorci la castel.

Am dat din cap și m-am apropiat de marginea peșterii pentru a coborî scările.

-Permite-mi să te duc eu jos.

-Mulțumesc.

-Urcă, spune lăsându-se în jos.

M-am așezat pe spatele lui, iar Drago s-a apropiat de margine.

-Ține-te bine! spune aruncându-se.

Am fost luată prin surprindere, iar un țipăt mi-a ieșit din gură. Drago a zburat de câteva ori în jur și apoi s-a lăsat în jos și a aterizat.

-Cum ți s-a părut?

-Fantastic! Spun dându-mă jos.

-Vrei să îți arăt ceva și mai fantastic înainte de a pleca?

-Chiar te rog.

Ochii lui s-au transformat în acel verde deschis din nou.

-Încearcă și tu acum.

Am făcut ce mi-a zis și atunci am simțit...am simțit cum ochii mei își modifică culoarea.

-Așa, bravo Merliah! Asta e. Acum fii atentă.

Puteam vedea ceea ce vedea Drago. Imaginea s-a mărit dintr-o dată, iar apoi s-a îndepărtat din nou..

-Tu vezi așa mereu?

-Da. Acum chiar trebuie să te las să pleci.

-Îți mulțumesc încă o dată.

Mă transform în vârcolac și mă îndrept spre castel. Când ajung în grădină, revin la forma mea umană și mă duc în camera mea unde îl găsesc pe Damian stând în pat. Când a auzit ușa, a întors capul spre mine.

-Unde ai fost? întreabă ridicându-se ca ars și apropiindu-se de mine.

Reacția lui m-a luat prin surprindere. Damian mă prinde de braț și mă trage spre el.

-Te-am întrebat unde ai fost? Mârâie în urechea mea.

-Nu e treaba ta, i-o trântesc.

-Ba e treaba mea! Ai fost plecată toată ziua! Unde dracu ai fost?

-Dă-mi drumul în clipa asta, spun pe un ton calm și rece ca gheața.

-Vreau să ții minte un singur lucru, Merliah. EȘTI A MEA!

-Nu voi fi niciodată a ta.

-EȘTI DEJA A MEA!

-Du-te naiba.

-Numai dacă ne întâlnim acolo.

M-am răsucit și l-am plesnit, fața întorcându-i-se într-o parte. Mi-a dat drumul la braț și m-a privit în ochi. S-a apropiat repede de mine și m-a tras spre el atât de tare încât m-am clătinat puțin. Am încercat să scap, dar el nu se lăsa deloc, așa că am încetat să mă mai zbat, realizând că nu îmi va drumul.

Mi-am mușcat buza de jos.

S-a uitat la mine și și-a pus o mână pe talia mea. În acel moment eram atât de apropiați.

-Dami...

Nici nu am apucat să termin ce aveam de spus, el m-a sărutat brusc și brutal, nu mi-a dat nicio secundă să pot respira. Buzele lui erau peste ale și am tresărit la atingerea lor, nu mă așteptam la așa ceva. Lumea a amorțit în jurul meu. Am pus mâinile pe umerii lui, pregătită să-l împing de lângă mine, iar asta l-a determinat să mă împingă tare în perete. Mâna lui caldă mi-a apucat talia și a continuat să mă sărute ca un nebun. Mi-a dat părul la o parte de pe umăr și a început să mă sărute pe gât. Buzele lui alunecau încet pe pielea mea ca și cum încerca să lase semne pe fiecare părticică a trupului meu. Am scâncit ușor și mi-am așezat mâinile pe mijlocul său. Și-a lipit fruntea de a mea câteva secunde, apoi m-a mușcat ușor de buză.

-Mă înnebunești, șoptește.

Își îngroapă capul în scobitura gâtului meu și începe să plaseze alte săruturi mici pe piele. Mă sărută de parcă sunt pânza lui, iar el e pictorul. Dumnezeule, nu mai pot gândi.

Damian se îndepărtează repede de mine și face câțiva pași într-o parte. Mă doare felul în care se comportă cu mine. Mă răsucesc pe călcâie și ies din cameră închizând ușa în urma mea. Ce era în neregulă cu el?