Destinul sângelui albastru

~O familie fericită~

Femeia îmi face semn.

-Urmează-mă.

Ne conduce într-o sală și îmi arată cu mâna spre pat.

-Scumpo, a sosit clipa.

-Annika...spune Merliah respirând mai greu și strângându-mă mai tare de mână.

-Totul va fi bine, iubito. Sunt aici, șoptesc și o mângâi pe păr. Nu plec nicăieri.

Annika se uită la noi și zâmbește.

-Îmi pare rău, dar trebuie să ieși. Te rog. Poți aștepta afară.

Soția mea mă privește cu ochi calzi.

-Du-te, voi fi bine.

O sărut pe frunte și ies. În hol dau peste Nicholas, părinții noștrii și haitele.

Nu știu cât am stat acolo, dar așteptarea asta mă omoară.

Leo se plimba agitat de colo-colo de ceva timp.

-Poți să te oprești o clipă? Nu mă ajuți de loc dacă te miști într-una!

-Oh, scuză-mă...sunt agitat, spune și se trântește pe scaunul de lângă mine.

Îmi arcuiesc o sprânceană.

-Și crezi că eu nu sunt?

Ușa se deschide și medicul iese. Sar ca ars de pe scaun și în câteva secunde sunt în picioare. Annika se oprește cu mâna pe clanță și se uită la toți cei aflați pe hol. Oftează.

-Nu puteți intra toți. Știți asta. Vor intra, pe rând, doar membrii familiei. Bine? Restul puteți să o vedeți când o voi externa. Nu va dura mult. Probabil diseară va fi din nou în sânul familiei cu noul membru. Merliah este o fată foarte puternică. Sunt sigură că se va pune repede pe picioare.

Privirea ei se oprește asupra mea.

-Poți intra, spune și îmi face loc să trec. Și felicitări. Ai un băiețel de nota 10.

O iau în brațe, iar ea scoate un mic țipăt de uimire. Râde și îi dau drumul.

-Iartă-mă...m-a cam luat valul.

-E în regulă.

Intru și pe pat o văd pe Merliah rezemată de perne. Simt cum ochii mi se umplu de lacrimi și, la naiba, nu mă pot abține așa că le las să curgă.

Privirea iubitei mele o întâlnește pe a mea și bate încet cu palma pe pat.

La piept îl ținea pe fiul nostru. Mă așez lângă ea și o sărut pe tâmplă.

-Vrei să îl ții?

Mă crispez la auzul cuvintelor ei, iar ea râde.

-Nu îți face griji, o să fie bine.

Îmi așează copilul în brațe.

Dumnezeule! Nu știu cum să exprim ceea ce simt când îl țin în brațe.

-M-Mă simt ca și cum...

-Ai fi în al nouălea cer?

Dau încet din cap, iar ea chicotește.

-Te-ai gândit la vreun nume? mă întreabă.

-E-Eu?

-Da, tu.

Privesc la copilul meu care doarme liniștit în brațele mele.

-Ce spui de Jase?

-E perfect, spune și mă sărută pe obraz.