Destinul sângelui albastru

~Sacrificiul~

-Poftim?

-Regele Alexander și Regina Ariana doresc ca tu să locuiești la castelul lor.

-Ce? Stai puțin. Nu se poate așa ceva! Ea ar trebui să vină să locuiască aici!

Părinții mei mă privesc triști.

Îmi este foarte greu să îmi rețin lacrimile, dar oricât de greu mi-ar fi să îmi părăsesc familia și să las în urmă acest castel plin de cele mai frumoase amintiri, nu îmi voi permite să plâng în fața părinților mei. Îmi dau seama cât de greu e să se despartă de fiul lor cel mic așa că nu am de gând să le îngreunez situația și mai rău decât este deja.

-Ne-am fi dorit să găsești o fată pe care să o iubești și să te căsătorești cu ea din dragoste, Damian, dar se pare că planurile ne sunt date peste cap de Regele Alexander...Dacă nu ești de acord, îl putem ruga pe Leonardo.

-NU! Nu îmi voi lăsa fratele să se căsătorească cu o necunoscută...Pe mine m-au ales. E de datoria mea să o fac. Măcar el să se însoare din dragoste dacă eu nu pot.

Ochii mamei se umplu de lacrimi.

-Mă voi căsători cu această femeie numai de dragul și binele poporului meu. Totuși, după cum știți deja, eu am deja o iubită, iar această femeie, spun privind fotografia, nu poate avea niciodată inima mea...

-Ne pare rău, Damian.

-E în regulă, mamă. Mâine Regele Alexander va face cunoștință cu noul său ginere. Să nu se aștepte să fiu blând cu el sau cu ceilalți membrii ai familiei sale.

-Damian...Nu trebuie să afle ce suntem noi, adaugă tata.

Mă răsucesc pe călcâie și mă îndrept spre camera mea. Nu pot să cred că sunt obligat să mă căsătoresc cu o prințesă afurisită pentru că așa a hotărât tatăl ei! Dar trebuie să îmi salvez regatul, iar dacă această căsătorie e singura modalitate de a o face, atunci nu am de ales...poporul meu are nevoie de ajutor, iar eu nu îi voi întoarce spatele. Arunc o ultimă privire la fotografie și o bag în buzunar.

Când am intrat, Liana stătea întinsă pe patul meu, iar când m-a văzut, s-a ridicat.

-Nu arăți prea bine, dragule.

-Nu mă simt deloc bine, spun așezându-mă lângă ea.

-Ce s-a întâmplat? Te-ai certat cu părinții tăi?

-Nu, nu, draga mea.

-Dar atunci ce e?

-Nu vreau să vorbesc despre asta acum, spun și mă trântesc pe spate.

-Poate reușesc să te fac să uiți, zice plimbându-și degetele pe brațul meu.

-Nu acum, Liana. Nu am chef.

-Hm, prințul e indispus. Se ridică și se îndreaptă spre ușă. Caută-mă când vei avea chef de mine. Știi unde mă găsești, spune și iasă.

Iau perna de lângă mine și mi-o apăs pe față. După ce mă liniștesc puțin o îndepărtez, mă ridic în șezut și privesc țintă pe fereastră. Arunc perna în perete. Nuntă idioată! Prințesă afurisită! Maxilarul îmi zvâcnește de furie. Fir-ar să fie! Era altceva dacă eram obligat să o întâlnesc, să o cunosc, dar să mă căsătoresc cu ea? O să-mi trăiesc restul vieții alături de o femeie pe care nu o iubesc...Îmi amintesc de fotografia din buzunar și o scot. Fotografia este făcută afară, fata stă într-un leagăn și este înconjurată de trandafiri. De ce simt o legătură când o privesc? "Suflet-pereche". De unde mi-a venit asta? Întorc poza, iar pe spatele ei scrie: "Prințesa Merliah, 20 de ani". Se aude o bătaie în ușă.

-Intră!

Clanța se mișcă, iar în fața mea apare Leo.

-Cum te simți?

-Sunt obligat să mă însor cu o necunoscută pe care nu o iubesc. Tu cum crezi că mă simt?

-Oricum, dar numai bine nu, spune așezându-se lângă mine. Ea e? întreabă arătând cu degetul spre poza din mâna mea.

-Da.

-Pot să o întorci ca să o văd și eu? Scrisul acela de mână mă dă pe spate, dar aș prefera să o văd pe prințesă.

Răsucesc fotografia.

-Wow, spune Leo făcând ochii mari. Arată...Wow! Și aveți aceeași vârstă.

-Cred că ți-a ajuns, zic punând poza pe noptieră.

-Hei! Dă-o aici! Nu am terminat!

Leo întinde mâna spre fotografie, dar îl plesnesc peste ea.

-AU! De ce ai făcut asta?

-Sunt sigur că prințesa se va bucura enorm să afle că aproape ai salivat pe fotografia cu ea.

-N-am salivat!

-Spune-le asta balelor din colțul gurii tale, zic râzând.

-Haha, foarte amuzant. Deci? Cum ți se pare?

-Am o iubită, Leo. Dacă nu ea este cea cu care mă căsătoresc, atunci nu mă intresează. Nu-mi pasă de nunta asta și nici de prințesa asta. Îmi pasă doar de poporul meu și atât. Ai înțeles? îl întreb scrâșnind din dinți.

-Bine, bine, spune ridicând mâinile la nivelul pieptului. Nu trebuie să te răstești la mine acum.

-Iartă-mă, n-am vrut.

Leo ia fotografia de pe noptieră și mi-o înmânează.

-Dar trebuie să recunoști că Prințesa Merliah e frumoasă. Foarte, foarte frumoasă.

Îmi dau ochii peste cap și iau poza din mâna lui.

-Damian, te cunosc mai bine ca oricine. Știu că și tu gândești la fel.

Privesc fotografia și inspir adânc.

-E ok, spun eliminând zgomotos aerul.

Dintr-o dată mă trezesc cu o palmă după cap.

-Ok? Ai spus cumva ok?

-Bine, bine! zic ducând mâna la locul în care m-a lovit Leo. E frumoasă... șoptesc.

-Ce ai spus? Nu te-am auzit?

-E frumoasă! zic mai tare decât aș fi vrut.

-Așa e mult mai bine. Acum ar fi cazul să ne alegem costumele pentru nuntă, iar apoi să mergem să ne odihnim. Ne așteaptă o zi lungăăă, amice. Mă bate pe spate și se ridică. Haide, mișcă-ți fundul ăla de prinț! Trebuie să luăm și un inel de logodnă frumos pentru viitoarea ta soție! Și verighete!

Mă ridic și ieșim amândoi afară.

-Dacă te mai aud zicând "viitoarea ta soție" te omor cu mâinile mele!

-Ce să zic? Ah, viitoarea ta soție! spune și o ia la fugă.

-TE OMOR!

Nu reușeste să scape așa ușor pentru că îl prind din urmă și mă arunc pe el. După ce îl trântesc la pământ, mă ridic și-l răsucesc cu fața spre mine.

-Ce ai de spus în apărarea ta, amice?

-Nu la față! zice fluturând din gene.

-Mișcarea asta merge doar la fete, băiete.

Mă dau de pe el și îl ajut să se ridice. Se scutură și mă privește.

-Bine. Acum putem să mergem să luăm un inel și să ne alegem costumele?

-Bine.