Vol. I : Kidnapped

Epilog

~După un an~

Îmi frământam agitată mâinile în poală datorită emoțiilor, care mă străpungeau până-n măduva oaselor. Emoțiile mă copleșeau într-o mare măsură, făcându-mă nerăbdătoare. Aveam un gol în stomac, iar palmele îmi transpirau constant, chiar dacă din când în când le mai treceam peste materialul rochiei. Așteptarea era tot mai apăsătoare, iar din clipă-n clipă așteptam ca directorul să-mi rostească numele. Cine ar fi crezut că voi fi atât de emoționată în ziua absolvirii liceului?

A trecut un an de când m-am reîntors acasă, un an plin de încercări mai mult sau mai puțin dureroase. Un an în care nu am dus lipsă nici de momente copleșitoare și foarte tensionate, dar nici de momente frumoase. Pot spune că s-au întâmplat multe în acest an, ce au dus la schimbarea persoanei mele.

La câteva zile după ce m-am întors acasă, părinții mi-au sugerat că ar trebui să am parte de consiliere psihologică, însă am refuzat. Am negat totul, am spus că sunt bine, deși nu era așa. În primele luni aveam coșmaruri, mă trezeam plângând în fiecare noapte. Existau nopți în care nu închideam un ochi, de frica de a nu avea același coșmar. Mereu era același coșmar, Harry îmi cerea o explicație pentru plecarea mea, urmând să mă sugrume cu propriile lui mâini. Pe lângă coșmaruri, aveam parte de întâmplări ciudate. Aveam vedenii, îl vedeam pe Harry în majoritatea persoanelor, oriunde mergeam îi simțeam prezența, uneori aveam impresia că sunt urmărită, devenisem paranoică. Începusem să mă comport precum un om cu probleme mintale, iar acest lucru i-a determinat pe părinții mei să mă trimită la un psiholog. De această dată, nu m-am mai opus, știam că aveam nevoie de ajutor.

Au urmat ore întregi petrecute la psiholog. Aveam trei ședințe pe săptămână, iar o dată pe lună psihologul programa o ieșire într-un anumit loc, cum ar fi la muzeu, operă sau teatru, pentru a mă scoate din monotonie. În prima săptămână am refuzat să comunic, nu-mi doream să împărtășesc cu nimeni trăirile mele. Voiam să le ascund într-o cutie, apoi să o îngrop undeva, unde să nu mai știe nimeni de ea. Încercările mele de a nu scoate niciun cuvânt nu dădeau rezultate pozitive, deoarece nu puteam fi ajutată dacă nu colaboram. Eram conștientă de acest lucru, așa că nevoia m-a împins să-mi exprim sentimentele. Încetul cu încetul am început să-i răspund la întrebări. Am lăsat teama și rușinea la o parte și mi-am deschis sufletul în fața psihologului. I-am povestit tot ce mi s-a întâmplat. Modul în care Harry m-a răpit, fiecare palmă primită, fiecare cuvânt aruncat la adresa persoanei mele, momentele de maximă tensiune, dar și cele în care el se comporta exemplar. Nu am omis nimic, i-am povestit chiar și tentativa de viol. Mi-am exprimat frustrarea, furia, durerea, absolut tot. Faptul că mă destăinuisem psihologului m-a ajutat, mă simțeam mai liberă, umerii nu mai purtau acea povară grea.

Pe lângă ședințele de psihoterapie, am fost nevoită să mă confrunt cu trecutul din nou. În urma actului de răpire s-a deschis un proces, în care eu și Harry eram protagoniștii principali. Întâlnirile cu Harry în instanță nu m-au ajutat deloc, din contră mi-au redeschis rănile. Atât de multe răni încât am pierdut numărul lor. Atât de adânci și atât de mari încât uneori simțeam că sângerez, aveam o hemoragie cumplită. Fiecare privirea din partea lui mă ardea, mă făcea să-mi doresc să dispar. Nu mi-a fost ușor deloc, mai ales că el era mereu acolo. Ne-a fost dată fiecăruia câte o șansă, de a spune varianta lui de poveste. A trebuit să povestesc în detaliu tot ce mi s-a întâmplat, sub privirile persoanelor prezente în sala de judecată, dar mai ales a lui. Îmi era atât de greu să povestesc, știind că atenția lui era asupra mea. Am dat dovadă de slăbiciune datorită lacrimilor, ce curgeau neîncetat pe obrajii mei în timp ce vorbeam. Când a venit rândul lui a recunoscut tot ce-a făcut, dar pe lângă asta a mai adăugat mici detalii. Sub atenta supraveghere a judecătorului, dar și a mea, a spus cu glas tare și hotărât că mă iubește. Își exprima intens sentimentele lui față de mine, în timp ce lacrimile curgeau pe obrajii lui. Această imagine nu mi-o pot scoate din minte.