Vol. I : Kidnapped

Capitolul 6

Ambra's P.O.V

Nu am reușit să închid un ochi noaptea trecută, iar lipsa somnului începea să-și pună amprenta asupra mea, deoarece mă simțeam din ce în ce mai obosită și capul îmi era greu. Ochii mă usturau și furnicau în același timp, fiind o consecință a lacrimilor vărsate pentru familia mea.

Gândurile legate de părinții mei nu mi-au dat nicio secundă pace, mă frământau și agitau pe interior. Mă gândeam la câtă suferință le-a cauzat dispariția mea și câte lacrimi amare le-au brăzdat obrajii. Eram mai mult ca sigură că îngrijorarea le mișuna prin corp și nu-i lăsa să doarmă, iar eu îi înțelegeam perfect. Pentru un părinte nimic nu e mai cumplic decât să audă că tocmai copilul lui, pe care credea că-l va avea mereu lângă el, a dispărut. Câtă durere trebuie să fie în inima lui. Ar face orice numai să-și strângă copilul în brațe, să-i simtă mirosul și să-i sărute fruntea. Părinții erau și vor fi, întotdeauna, cei care te vor aștepta și îți vor fi alături indiferent de situație.

Mi-aş fi dorit ca părinții mei să fi fost lângă mine, aici, pentru a mă scăpa de acel sentiment de singurătate ce-mi străbătea fiecare celulă din corp. M-ar fi salvat de el și am fi mers acasă toți trei, liniștiți că bătălia s-a sfârșit, însă realitatea era că războiul abia începea. Un sigur lucru mă întărește și nu mă face să-mi pierd mințile, gândul că îmi voi revedea familia. Poate nu prea curând, dar aveam să-i revăd. Acest gând îmi dădea putere să cred că totuși mai exista o speranță.

De altfel, dacă tot nu am dormit, mi-am bătut capul în găsirea unei o modalități de a scăpa din această casă. Poate că ajutoarele erau pe drum, dar nu voiam să mai aștept până aveam să fiu salvată. În plus, cu cât scăpam mai repede de aici, cu atât mai repede ajungeam acasă, la mama și tata. Nu știam exact ar fi trebuit să procedez, însă aveam două variante. Prima, spărgeam geamul și foloseam cearșafurile, păturile, orice pe post de frânghie, deși nu eram sigură că va funcționa. A doua variantă consta în a-i distrage atenția lui Harry și de a-i lua cheile, pe care adesea le ținea în buzunarul din spate al blugilor. Mai exista și o a treia variantă, dar nu voiam să o iau în considerare, era prea riscantă și periculoasă.

Sunetul produs de rotirea cheii în broasca ușii mi-a captat atenția, însă nu m-am mișcat niciun centimetru din locul în care mi-am petrecut întreaga noapte. Mi-am înconjurat genunchii cu brațele și mi-am așezat capul pe ei. Nu voiam să-i văd chipul, îmi era frică și silă totodată de ceea ce ar putea să-mi facă. Mii de scenarii mi se derulau în minte, printre care și planul la care m-am gândit, doar că îmi era puțin teamă de consecințe.

Ușa s-a deschis, dar nu m-am deranjat să-mi ridic capul, ci doar am înghițit în sec. Știam exact cine era, așa că nu merita efortul. Îi auzeam pașii cum se apropiau de locul în care stăteam și ritmul bătăilor inimii creștea. O mână mare mi-a atins ușor umărul într-un mod blând, gest ce m-a făcut să-mi mușc buza, dar nu să-l privesc.

- Ți-am adus de mâncare. A vorbit pe un ton calm, ceea ce m-a surprins.

Mi-am forțat capul să se ridice, zărindu-i printre genele încărcate de oboseală statura impozantă. Ținea în mâini o tavă cu mâncare, privindu-mă oarecum curios în legătură cu comportamentul meu.

- Te simți bine? De pe buze i-a zburat o altă întrebare, lăsându-se pe vine în fața mea.

Poziția sa mi-a permis să observ ce se afla pe tava respectivă. O farfurie cu omletă și un pahar cu suc de portocale. Arăta bine și poate aș fi mâncat, dacă nu mă aflam în această situație. Pofta de mâncare mi-a dispărut de mult, iar stomacul s-a obișnuit să nu aibă ce digera.

- Ambra? Ce e cu tine? M-a privit încruntat, analizându-mi chipul.

- Doar lasă-mă, bine? Nu am nevoie de nimic. I-am răspuns într-un final.