Vol. I : Kidnapped

Capitolul 47

Harry's P.O.V

Odată cu rostirea acelui nume, am simțit că rămân fără aer. Sunt atât de șocat, încât rămân nemișcat, nici măcar nu clipesc. Privesc în gol, nefiind capabil să îi mai adresez vreo întrebare. Cum e posibil? Au trecut 3 ani de când Abbeline nu mai este printre noi. Nu poate fi adevărat, refuz să cred asta. Sunt foarte sigur, că e doar o greșeală. E imposibil ca Abbeline să trăiască.

- E imposibil. Murmur pe un ton stins, dând din cap.

- Ea era. Rostește cu glas tremurat.

- Ești sigură? Mă întorc către ea, privind-o în ochi. Lacrimile erau la un pas să-i cadă.

- Da. Suspină, făcându-se mică în scaunul ei. Îmi analizează reacția, teama citindu-se pe chipul ei.

- Ambra, Abbeline e moartă de 3 ani. E imposibil ca acea femeie să fie ea. Îmi frec fruntea cu degetele, oftând prelung.

- Harry, nu mint. Îmi spune, folosind un ton moale. Îi studiez privirea, observând o urmă de dezamăgire. Mi-aș dori să o cred, dar îmi e greu.

- Îți este frig? Schimb subiectul și îi aranjez pătura, deși sunt total derutat și confuz. Își mușcă buza inferioară, ținându-și lacrimile în frâu.

- Nu mă crezi, nu? Întreabă cu o voce mică, buza de jos tremurându-i.

- Îmi vine greu să cred. Îi recunosc cu părere de rău în glas.

- Bine. Își trece palma peste obraz, înlăturând lacrima, ce i s-a scurs lin. Privirea ei o părăsește pe a mea, îndreptându-se în direcția opusă.

- Îmi pare rău! Rostesc sincer, privind-o. Aștept să-mi spună ceva, însă nu primesc niciun răspuns.

Oftez și dau drumul la căldură, pentru a se încălzi. Bag cheia în contact și pornesc mașina. Niciunul dintre noi nu spunea nimic. O priveam cu coada ochiului, chipul ei fiind brăzdat de lacrimi. Mă înjuram mintal pentru lacrimile ei. Nu eram demn de lacrimile ei, nu le meritam. Chipul ei era mult prea frumos, pentru a cunoaște durerea sau lacrimile. Doar ce am găsit-o și o fac să plângă deja. Ea nu merită asta.

- Acum că sunt distrusă, fizic și psihic, mă poți lăsa să plec? Ce rost mai are să ne jucăm de-a șoarecele și pisica? Câștigi de fiecare dată, când va veni și  rândul meu? Măcar de această dată, cedează și lasă-mă să fiu pe primul loc. Cuvintele ei mi-au dat lovitura de grație. Respirația mi s-a oprit în gât, simțindu-mă că mă sufoc. Trag aer adânc în piept, căutându-mi cuvintele.

- Mereu ai fost pe primul loc. Șoptesc încet, deși cred că m-a auzit deoarece un suspin i-a părăsit buzele.  Ajungem în câteva minute. O anunț, atenția mea fiind asupra drumului.

- Unde? Îmi adresează întrebarea, privirea ei căzând pe chipul meu.

- Acasă, Ambra. Mergem acasă. Îi spun și îmi trec o mână prin păr.

Își întoarce privirea, sprijinindu-și capul de geamul mașinii. Lacrimile și-au făcut loc pe obrajii ei, determinându-mi stomacul să se strângă. Mă simțeam vinovat pentru starea ei. Îmi doream să-i iau toată durerea și să o arunc cât mai departe. Să nu mai sufere, deoarece sufletul ei e prea fragil. A încasat prea multe lovituri și îi este deajuns. A venit timpul ca cineva să o vindece. Vreau să-i aduc zâmbetul pe buze, să-i învălui sufletul în iubire și să o protejez, chiar și cu prețul vieții.

Opresc mașina în fața casei, lăsându-mă pe spate în scaun. Nu știu ce ar trebuie să spun sau să fac. Nu-mi găsesc cuvintele. Mintea parcă mi-a rămas în loc, refuză să gândească. Îmi întorc capul spre Ambra, găsind-o în aceeași poziție. Ghemuită în scaunul pasagerului, înfășurată în pătura destul de groasă. Își ferește privirea, însă știu că mă privește cu coada ochiului. Mâna mi se întinde în direcția ei, apucându-i bărbia cu degetul arătător. Strânge din ochi, în urma atingerii și își mușcă ușor buza. Îi ridic capul, pentru a o privi fix în ochi. Degetul mare îi oprește lacrima, ce avea să cadă. Îi dau o șuviță de păr după ureche, mângâindu-i obrazul. O privesc blând, dar nu pot spune același lucru despre ea. Privirea ei îmi inspira teamă.