Vol. I : Kidnapped

Capitolul 20

Ambra's P.O.V

Razele soarelui îmi deranjează somnul și clipesc des pentru a mă obișnui cu lumina. Mă întind, pentru a-mi dezmorți oasele și îmi întorc privirea spre locul, unde ar trebui să fie Harry, dar e gol. Dau din umeri și pornesc spre baie.
După ce îmi termin rutina de dimineață, mă îmbrac cu ceva lejer și cobor jos.

Intru în bucătărie, găsindu-l pe Harry la masă cu o ceașcă de cafea în față. Nu cred că mi-a observat prezența, deoarece cred că era cu mintea în altă parte. M-am așezat la masă, atrăgându-i atenția lui Harry.

- Neața! Spune absent. Oare la ce se gândește?

- Neața! Spun pe un ton scăzut. La ce te gândești? Îl întreb, așezându-mi mâinile pe masă. Își scutură capul și își întoarce privirea spre mine.

- Ce-ai spus? Mă fixează cu privirea.

- Te-am întrebat, la ce te gândești? Îi repet întrebarea.

- L-La nimic. Se bâlbâie. Ce mincinos!

- Nu ai cum să te gândești la nimic! Pufnesc enervată de comportamentul lui.

- Îți este foame? Soarbe o gură din cafea, evitându-mi privirea.

- De ce eviți să-mi răspunzi? Îl presez.

- Nu te privește pe tine! Se ridică nervos de la masă, așezând ceașca goală în chiuvetă. Mă ridic și eu, punându-mă în fața lui.

- Te gândești la discuția de aseară? Continui să-i pun întrebări. Vreau să aflu ce este în mintea lui. De ce îi este atât de greu, să-mi răspundă la niște simple întrebări?

- Când o să încetezi, să-mi mai pui atâtea întrebări stupide? Oftează și își închide ochii pentru câteva secunde.

- Tu când o să-mi spui adevărul? Ridic tonul la el, iar el își dă ochii peste cap.

- Nu este nimic de spus! Mă dă la o parte din calea lui și se îndreaptă spre ușă. Nu și de data asta, Styles! Acționez rapid și îl prind de braț. Se întoarce cu fața la mine, privindu-mă întrebător. M-am apropiat de el și mi-am așezat mâinile pe brațele lui, gest ce l-a uimit.

- De ce nu vrei să-mi spui despre trecutul tău? Îl întreb blândă. Mă privește câteva secunde, înainte să-mi răspundă.

- Ți-am mai spus, trecutul meu nu e tocmai roz. Nu am ce să-ți povestesc. Mă surprinde cât de calm îmi vorbește.

- Măcar încearcă. Îl rog din priviri, dar pot observa că nu-mi va spune.

- La ce-ți folosește dacă știi? Își pune mâinile pe talia mea, lipindu-mă de pieptul lui.

- Să te înțeleg. Nu ești tu cel care, îmi spui că nu te înțeleg? Îmi ridic privirea, cercetându-i chipul. Nu părea nervos, dar nici calm.

- Tu nu-mi spui același lucru? Zâmbește, arătându-şi gropiţele.

- Lasă-mă pe mine. Acum, vorbim despre tine. Îmi așez o mână pe pieptul lui, reușind să-i atrag atenția asupra subiectului principal.

- Îmi place când ești așa. Îmi spune, mângâindu-mi spatele.

- Așa cum? Mă încrunt la el.

- Drăguță, sinceră, caldă cu mine... Îmi mângâie obrazul, apropiindu-şi chipul de al meu.

- Iar încerci să schimbi subiectul! Îmi trag capul, pentru a exista o oarecare distanță între noi.

- Încerc să fac altceva, dar nu prea mă lași. Rânjește și își pune mâinile pe obraji mei. Își unește fruntea cu a mea, umezindu-şi buzele cu vârful limbii.