Vol. I : Kidnapped

Capitolul 45

Author's P.O.V

Ploaia părea să fie din ce în ce mai violentă, dorind parcă să spele tot răul aruncat asupra lumii. Vântul sufla violent în toate direcțiile, făcând copacii să se îndoaie, de parcă ar fi fost făcuți din plastilină. Cerul era acoperit de nori negrii și mânioși, iar fulgere și tunetele creau un spectacol, în care cele două fenomene se luptau pentru dominație. Spectacolul era în plină desfășurare și pare că nu avea să se termine prea curând. Totul părea un haos. Pădurea făcea față cu greu, loviturilor nemiloase provocate de furtună, iar făpturile ce se ascundeau de ploaie, tremurau speriate de războiul creat de cele două fenomene.

Un fulger puternic a brăzdat cerul, luminând casa pădurarului. A fost urmat de un tunet, ce a speriat-o pe soția acestuia. Femeia și-a făcut cruce, șoptind un "Doamne ajută!" și s-a îndreptat spre camera, în care se odihnea copila. A intrat ușor, sperând să o vadă trează, însă Ambra era în aceeași poziție. Rufus își ținea capul pe mâna ei, așteptând să fie mângâiat. Oftând, aceasta s-a apropiat de pat, așezându-se lângă cei doi. L-a mângâiat pe Rufus, privind-o pe fată. Fruntea ei avea broboane de transpirație, semn că ceva se întâmpla cu ea. La scurt timp, trupul ei a început să se agite. Dădea din mâini, murmurând cuvinte indescifrabile. Femeia se panică pentru o secundă, neștiind ce să facă. I-a atins mâna, strângând-o ușor. Lacrimi au apărut pe obrajii adolescentei, dându-i un semn de alarmă că trebuia să o trezească. I-a mângâiat chipul, apoi părul.

- Deschide ochișorii. O roagă cu blândețe. Haide, draga mea!

A încetat orice mișcare, ochii fetei deschizându-se brusc. Respirația ei era accelerată, iar pieptul se ridica și cobora frenetic. S-a ridicat în șezut, privind speriată persoana din fața ei.

Ambra's P.O.V

Privesc speriată persoana din fața mea, clipind des pentru a-mi alunga lacrimile. Inima îmi bătea nebunește, simțind că o să-mi sară din piept. Femeia de vârstă mijlocie mă privește blândă, începând să mă calmeze din priviri.

- Bună, drăguțo! Cum te simți? Mă întreabă pe un ton calm și blând.

Am rămas tăcută, neștiind dacă ar trebui să răspund sau nu. Îmi era frică, însă chipul și privirea ei îmi inspirau încredere. Nu știu cine este, dar ceva îmi spune că ar trebui să vorbesc cu ea. Poate mă poate ajuta.

- Nu trebuie să-ți fie frică. Îmi spune, așezându-și mâna peste a mea. Eu sunt Debra, iar tu ești...?

- Ambra Evans. Șoptesc, privind-o în ochi.

- Mă bucur să te cunosc, Ambra. Îmi zâmbește. Câți ani ai, scumpo?

- Am 17 ani. Îi răspund politicos, ștergându-mi urmele de lacrimi de pe obraji.

- Ești atât de tânără, draga mea! Exclamă cu o ușoară uimire în glas. Atât de tânără și totuși, atât de tristă.

Îmi las privirea în jos, mușcându-mi buza pentru a împiedica lacrimile să cadă. Este atât de evident? Nu cred că-ți trebuie vreo putere magică, pentru a-ți da seama că ceva nu este în regulă cu mine.

- Probabil, te întrebi cum ai ajuns aici. Spune, determinându-mă să aprob scurt din cap. Soțul meu, Bernard, te-a găsit în pădure. Erai căzută într-o vale, inconștientă. Îți amintești cum ai ajuns în pădure?

N-am îndrăznit să-mi ridic privirea, deoarece lacrimile și-au făcut apariția în ochii mei. Știam foarte bine cum am ajuns în pădure. Serena m-a ajutat să fug. Am fugit prin pădure, mi-am auzit numele, apoi am căzut și întunericul m-a cuprins în brațele lui. Îmi aduceam aminte tot.