Vol. I : Kidnapped

Capitolul 17

Harry's P.O.V

- Harry? Ce căutai acolo? Mă întreabă, privindu-mă cu ochi curioși. Harry, ai plâns cumva?

O privesc fără să-i spun ceva, de fapt nu știu ce să-i spun. Nu-i puteam spune că acea cameră reprezintă un loc, unde reușesc să mă descarc și să mă liniștesc. Încercam să găsesc un răspuns, dar niciunul nu era convenabil. Simțeam nevoia de-ai dezvălui secretul din spatele ușii, dar nu puteam. Aș fi vrut să mă descarc, să-i povestesc totul despre mine, chiar și cele mai nesemnificative lucruri, însă odată făcut acest pas Ambra se va îndepărta mai mult de mine. Dacă Ambra nu mă putea consola, trebuia să mă consolez de unul singur. Nicio îmbrățișare, nicio vorbă bună, niciun sfat, absolut nimic, trebuia să mă încurajez singur, sperând că totul va lua sfârșit într-o zi.

- Nimic. Răspund sec. Și ce te face să crezi că am plâns? Îi spun cât mai convingător posibil, sperând să nu pună prea multe întrebări.

- În primul rând, nu poți să nu faci nimic! Iar în al doilea rând, ai ochii roșii. Îmi spune, îndepărtându-se de ușă și venind mai aproape de mine.

- În cazul meu, se poate. Replic pe un ton răutăcios. În ceea ce privește ochii mei roșii, nu cred că îți pasă atât de mult încât să știi de ce am plâns, ești doar curioasă.

- Tocmai mi-ai confirmat că ai plâns. Afirmă prompt, ridicându-și bărbia în sus. De ce? Folosește un ton mic, dar și curios.

- Îți pasă? Ridic din sprânceană, iar ea își rotește ochii.

- Contează? Replică, ridicând din umeri. Încerca să aibă o atitudine indiferentă, însă nu-i prea reușea.

- Da. Răspund scurt, fixând-o cu privirea, ca mai apoi să înaintez doi pași.

- De ce? Își încrucișează brațele la piept, privirile noastre fiind conectate.

- Contează? Îi adresez aceeași întrebare, imitându-i gestul de a-și încrucișa brațele la piept.

Aruncă o privire scurtă de-a lungul corpului meu, observându-mi postura. Oftează zgomotos și își trântește mâinile pe lângă corp, exasperată de vorbele și comportamentul meu. Nu am încetat să o privesc nicio secundă. Aveam nevoie de un răspuns și am de gând să-l primesc.

- E foarte simplu. Îți pasă? Da sau nu? Îi cer autoritar, practic obligând-o să răspundă.

O mică parte din mine spera ca răspunsul ei să fie "da", în timp ce creierul meu era convins că asta e imposibil. Voiam ca Ambrei să-i pese, să fie interesată de persoana mea. Dacă ar fi să analizăm această situație, e clar că Ambra nu are niciun motiv pentru care i-ar păsa. Doar gândindu-mă la primele zile, găsesc multe motive care ar determina-o să mă disprețuiască. De ce i-ar păsa de mine? Până la urmă, cine sunt eu? Sunt doar un necunoscut, care a luat-o de lângă familia ei și i-a impus anumite lucruri, doar pentru a deține controlul. Îi pasă Ambrei de răpitorul ei?

Conștiința îmi repeta la nesfârșit răspunsul, refuzând să o ascult, deși știam că avea dreptate. Chiar și cele mai mici speranțe mi-au fost spulberate, atunci când a decis să rămână tăcută, fără a-mi oferi un răspuns.

- Cum spuneam, ești doar curioasă. Pufnesc dezinteresat, deși mă simțeam dezamăgit. Încercam să-mi ascund dezamăgirea sub o expresie indiferentă, doar pentru a-i demonstra că nimic nu mă poate răni, nici măcar tăcerea ei.

- Da, sunt curioasă! Ai vreo problemă cu asta? Izbucnește dintr-o dată, tonul ei aproape făcându-mă să tresar. Mi-am păstrat postura impunătoare și rece, dându-i de înțeles că nu-i acordam prea multă atenție.