Vol. I : Kidnapped

Capitolul 22

Ambra's P.O.V

Îndată ce cuvintele mi-au părăsit buzele, expresia feței lui Harry s-a schimbat drastic. Își mărește ochii, părând șocat de vorbele mele.
De ce e atât de șocat? Ce-am spus?
Am spus ceva rău? Nu cred, tot ce-am făcut este să spun ce gândesc.
I-am spus purul adevărul. Încep să cred, din ce în ce mai mult că dacă aș muri ar fi mai bine. Nu știu cum de am ajuns la concluzia asta sau poate știu? M-am săturat să fiu ținută aici, să plâng, să mă doară, să fiu marioneta cuiva căruia îi place să mă vadă suferind. Nu sunt o păpușă de plastic, sunt o ființă umană cu sentimente. Vreau să fiu bine, zâmbind, fericită. Oare cer prea mult? Niciodată nu m-am gândit că, voi ajunge într-o astfel de situație. Nu știu cum ar trebui să mă descurc, să fac față acestor provocări impuse de viață. Întotdeauna mama mi-a spus să fiu puternică, să nu mă las bătută, chiar dacă șansele nu sunt de partea mea. Nu trebuie să le arăt celorlalți punctul meu slab, pentru că mă vor lovi, de câte ori au ocazia. Îmi pare rău că, te voi dezamăgi mamă! Însă nu mai pot, am obosit să mai lupt. Pur și simplu renunț.

Harry mă privește îngrijorat pentru câteva secunde, apoi mă trage în brațele lui. Nu m-am opus, dar nici nu l-am îmbrățișat. Stăteam nemișcată în brațele lui, el mângâindu-mi părul. Mă ținea strâns în brațe, parcă fiindu-i frică să nu fac ceva necugetat.

- Cum poți să spui așa ceva? Îmi șoptește la ureche. Să nu mai spui asta niciodată! Îmi ia capul în mâinile lui. Ai înțeles? Mă privea în ochi, cu milă. Nu înțeleg de ce îi pasă? E alegerea mea până la urmă, dacă vreau să mor sau nu!

Am preferat să nu-i răspund, deoarece nici măcar nu știu ce să-i spun. Nici nu înțeleg ce se întâmplă cu mine! Vreau să trăiesc, dar în același timp vreau să mor. Vreau să trăiesc pentru familia mea, însă aș vrea să scurtez suferința. Nu știu ce să fac!
Nici măcar nu mai știu cine sunt. Nu știu ce simt, nu știu dacă e durere, dezamăgire sau sunt doar nervi, însă știu că ceva mă roade pe interior și nu mai pot să îndur.
Aș vrea să mă descarc, să spun ce e în neregulă cu mine, dar nici eu nu știu care e problema.

- Ambra, mă auzi? Îmi atrage Harry atenția. Mă uit la el, total pierdută.
Nici acum nu mă lasă în pace? Mă înnebunește. Vreau să mă lase singură! Ambra, să nu mai spui niciodată asta! Moartea nu este o soluție.

- Atunci ce e? Șoptesc, privind în gol.

- E doar o iluzie sau eventual o amăgire. Crezi că dacă mori rezolvi ceva? O să-ți fie mai bine? Probabil că da, la 2 metri sub pământ! Asta vrei să se întâmple cu tine? Ridică tonul și mă fixează cu privirea.

- Și ce vrei să fac? Ridic din umeri.

- Să fii puternică! Îmi spune blând, iar eu sunt pe punctul de-a exploda. Puternică? În tot acest timp am fost puternică, dar acum nu mai pot.

- În loc să-mi spui asta, mai bine m-ai întreba dacă mai pot să fiu puternică? În tot acest timp am fost atât de puternică, cum n-am fost în viața mea. Dar am și eu o limită! M-am săturat să fiu puternică! Pentru cât timp să mai fiu puternică? Am obosit atât de rău și de cronic, încât a mai fi puternică mi se pare cel mai greu lucru de realizat sau de suportat, de la un timp. Pur și simplu, nu mai pot. Suspin, în timp ce lacrimile își croiesc drum pe obrajii mei. Nu mai rezist! Șoptesc și îmi las capul în jos.

Psihicul meu la pământ. Sufletul meu are nevoie de o dezintoxicare. S-au adunat prea multe frustrări și prea multă durere. Sufletul meu are nevoie să se găsească pe sine și tot ceea ce însemn eu, pentru că m-am pierdut. Mai însemn ceva pe această lume? Încep să cred că, sunt doar un suflet rătăcit și rănit.

- Ambra...Încearcă să vorbească cu mine, dar îl întrerup.

- E vina ta! Spun fără să stau pe gânduri. Din vina lui, am ajuns așa!

- Ce? Își așează mâna peste a mea, dar mă ridic în picioare. Mă privește confuz, dar și îngrijorat.

- Îți place în ce stare m-ai adus? Nu mai știu cine sunt!Nu știu ce este cu mine! M-ai făcut să vreau să mor cât mai repede posibil! E doar vina ta! Strig și îmi bag mâinile în păr.

- Ambra, liniștește-te. Vine lângă mine, punându-şi mâinile pe brațele mele, dar îl împing.

- Dacă nu erai tu, nu aș fi ajuns aici! Țip la el. Mai am puțin și înnebunesc, iar asta e doar din cauza ta! De ce m-ai răpit? De ce tocmai eu? Nu erau alte fete? Nu, normal că nu! Ce te-ai gândit? Lasă că o răpesc pe proasta asta și o să-mi bat joc de ea, până cedează. Asta ai vrut? Să mă aduci în pragul nebuniei? Felicitări, ai reușit! Îl aplaud și zâmbesc printre lacrimi.

- Calmează-te, nu-ți mai face rău singură! Îmi spune calm și se apropie de mine.

- Să nu-mi mai fac singură rău?Pufnesc. Tu ești cel care îmi face rău! Arunc cu o pernă în el. Tu ești responsabil pentru toată starea mea! M-am săturat să stau izolată aici! Mă simt ca la închisoare! Nu pot să fac sau să spun nimic! Tot ce fac este să stau în casa asta blestemată! Țip și arunc cearșaful de pe pat, făcând la fel și cu pernele, sfârșind pe podea. Îmi vine să urlu până rămân fără glas, doar să scap de acest sentiment, ce îmi apasă sufletul. Încep să arunc cărți și alte obiecte, ce-mi picau la mână, izbindu-le de perete. Harry mă privește uimit, dar nu încearcă să mă oprească. Știe că am nevoie să mă descarc.

Respiram scăldat, în timp ce lacrimile îmi curgeau cu rapiditate pe obraji. Inima mea se sfărâmă încet dar sigur, moralul îmi este la pământ, iar puterea se diminuează rapid. Cad în genunchi pe podea, las capul în jos și plâng în hohote. Acum, lacrimile mele sărate sunt ploile de vară ale sufletului meu însângerat. Mi-aş dori să le opresc, deoarece îmi este milă de inima mea. Săraca se rupe...

Harry's P.O.V

O privesc cum plânge, fără oprire. Îmi este atât de milă de ea, încât aş face orice, doar să nu mai verse lacrimi. Sunt conștient că motivul lacrimilor sunt eu. Persoana vinovată pentru starea ei sunt eu!

Mă grăbesc să o iau în brațe, lăsând-o să se descarce. Știu că are nevoie de asta. Nu vreau să facă ceva necugetat. Nu o pot pierde!
Dacă ar știi cum m-am simțit, când mi-a spus că vrea să moare, am simțit o săgeată în inimă. Mă doare să o văd în starea asta, mai ales știind că, este din cauza mea.
Ce se va întâmpla cu mine, dacă pleacă și ea? Voi rămâne singur, din nou? M-am săturat să fiu singur! Vreau pe cineva lângă mine, să mă iubească și să nu mă lase singur, să cad în întuneric. Am nevoie de Ambra!

- Am auzit ți-...Ambra! Țipătul surorii mele, mă face să tresar. Îmi întorc privirea spre Elaine, aceasta privindu-mă îngrijorată. Harry, ce s-a întâmplat aici?

- Nimic. Îi răspund, mângâindu-i spatele Ambrei.

- Ce a pățit, Ambra? Se apropie, punându-se lângă noi.

- Nu știu, ce se întâmplă cu ea. Îmi întorc privirea asupra Ambrei, care plângea în continuare.

- Lasă-mă pe mine. Îmi face semn să-i dau drumul, din brațele mele. Ambra...Șoptește și îi ia chipul în palmele ei. Vrei să vorbești cu mine? O întreabă blând, dar nu primește nici un răspuns.

- Cred că ar trebui să se odihnească. Îi spun Elainei, dar nu mă ascultă.

- Ce s-a întâmplat, puiule? De ce plângi? Ambra suspină și își ridică capul spre Elaine. O privește printre lacrimi, fără să schițeze vreun gest sau să spună ceva. Fața Ambrei era palidă, iar ochii ei erau roșii. Presimt că ceva rău se va întâmpla.

- Ambra! Țip speriat, când o văd prăbușindu-se pe podea lângă Elaine.

Asta nu e de bine!