Vol. I : Kidnapped

Capitolul 32

Ambra's P.O.V

Privirea îmi rămâne fixată pe lănțișor, iar în minte îmi apar o mulțime de întrebări. Lănțișorul e identic cu cel, pe care l-am găsit eu în bibliotecă. Exclud posibilitatea de a exista două lănțișoare, ceea ce înseamnă că acesta este cel găsit de mine. Cum a reușit să pună mâna pe el? Am impresia că Harry știe foarte bine ce se află în bibliotecă, dar mai presus de toate, sunt sigură că trecutul lui este legat de aceste trei obiecte. Cu siguranță ascunde ceva, dar încă nu am descoperit ce. Dacă vreau să aflu, ar trebui să citesc jurnalul sau acel dosar. Pentru acest lucru, am nevoie să fiu singură în casă. Ceea ce mi se pare imposibil, deoarece Harry este mereu prin preajmă. Un singur lucru mă macină, cui i-a aparținut acest lănțișor. Bănuiesc că acesta are o semnificație aparte pentru Harry.

Harry îmi prinde mâna într-a lui, reușind să mă scoată din gândurile mele. Îmi ridic privirea asupra lui, ochii lui verzi analizându-mi chipul. Îi zâmbesc liniștitor, iar el îmi mângâie podul palmei.

- Îți place? Mă întreabă, privindu-mă cu emoție.

- Da, e foarte frumos. Mă chinui să rostesc.

- Îmi era teamă că nu-l vei accepta. Răsuflă ușurat, iar mie mi se formează un nod în gât.

Eu nu am spus că o să accept cadoul lui, Harry a tras concluzia în urma răspunsului meu. Acum, nu mai am ce să fac. O să accept, deși nu-mi doresc acest lucru. Dacă îl refuzam, Harry s-ar fi enervat și nu sunt în stare să mă cert cu el.

- Ești bine? Îmi dă părul după ureche, mângâindu-mi obrazul.

- Da. Răspund simplu, ferindu-mi privirea. Curiozitatea mă roade pe interior. Vreau să aflu detalii despre acest colier.

- Ce se întâmplă, Ambra? Se vede clar că te frământă ceva. Rostește calm, mângâindu-mi mâna.

- Eu...vreau să te întreb ceva. Îmi mușc interiorul obrazului, simțindu-mă puțin agitată.

- Întreabă-mă, iubito. Nu trebuie să-ţi fie frică. Aprob din cap și trag aer în piept.

- De unde ai acest lănțișor? Grăbesc cuvintele și înghit în sec, teama instalându-se în corpul meu.

Harry își retrage mâna, privindu-mă uimit. Își încruntă sprâncenele, părând puțin confuz. Își împreunează mâinile pe masă, gânditor.

- De ce mă întrebi asta? Își reglează glasul, privirea lui fiind fixată pe peretele din spatele meu.

- Pur și simplu. Ridic din umeri, iar el își scutură capul.

- Acel colier a fost al mamei mele. Rostește, iar pământul îmi fuge de sub picioare. Când s-au cunoscut părinții mei, tata i-a dăruit acel colier mamei, spunându-i că el reprezintă un simbol al iubirii lui pentru ea. I-a spus să nu-l dea jos niciodată, doar atunci când nu îl va mai iubi. Când va simți ură și dispreț pentru el, atunci îl poate da jos, dar până atunci, să-l păstreze în siguranță. Mama a purtat acel colier până în ultima clipă, când a avut loc acea nenorocirea. După accident, colierul a rămas la mine. Deși mama putea să i-l dea Elainei, a decis să mi-l lase mie. Simt un gol în stomac, iar ochii mi se umezesc.

- De ce mi l-ai dat mie? Îmi fac curaj să-l întreb.

- Înainte să moară, mama m-a sfătuit să am grijă cui îi dăruiesc colierul. Îmi amintesc și acum cuvintele ei. Mi-a spus: "Dragul meu, vreau să găsești o fată, care să te merite și să te iubească așa cum ești, cu bune și cu rele. Dacă simți că ea este singura persoană, care te face fericit, care te face să vrei să fii o persoană mai bună, înseamnă că ea este aleasa. Dacă o iubești și îți dorești să îți întemeiezi o familie cu ea, atunci, cu siguranță, ea este cea căreia va trebui să-i dai acest lănțișor. El va fi dovada iubirii tale pentru ea. "  Povestește cu nostalgie, o lacrimă scurgându-se pe obrazul lui.