Descifrand-o pe Emma

Epilog

Mainile imi tremura teribil cand las scrisoarea sa-mi scape printre degete. Respiratia parca mi s-a taiat si daca nu as simti atata durere as crede ca am murit deja. Nici nu incerc sa refuz in minte posibilitatea ca asta sa nu mi se intample mie. Dupa cum vad, ghinionul se tine scai de mine.

Verific din nou scrisoarea, in acest timp in sfarsit in cap se face liniste si imi dau seama de un lucru. Eu am plecat mai devreme de la serviciu, scrisoarea e conceputa astfel incat eu cand o citesc ea sa fie deja in avion. Inseamna ca mai am timp cel putin o ora sa ajung la aeroport si s-o gasesc. Vad o luminita la capatul tunelului pentru mine.

Sar de pe scaun instantaneu si parasesc apartamentul ca o tornada, sunand-o pe Ava in acelasi timp. Imi raspunde in timp ce pornesc motorul.

- Buna, respir greu din cauza alergaturii. Am primit si eu o cutie si o scrisoare.
- Si, ei bine?
- Pleaca! Mi-a spus ca ia avionul, la dracu'! strig. Daca nu ajungeam mai devrene? Daca nu o gasesc acum?

Ava injura in mod reptat si cu un ton treptat care se ridica pana la tipat cand il striga pe Jack ca sa-l anunte ce se intampla. Il aud prin telefon ca intreaba foarte surpins despre ce tot vorbeste. Imi las telefonul pe bord pe speaker pentru ca as vrea totusi sa nu fac vreun accident sau sa ma prinda politistii. Ii aud parca undeva in spatele meu cand vorbesc pentru ca nici la drum nu ma pot concentra, ma gandesc doar la ea si la cum si-a luat talpasita din apartamentul ala nenorocit pur si simplu, fara sa imi spuna nimic. Cum ar putea sa plece pur si simplu asa?

- Cum o gasesc la aeoroport? ii intreb disperat.
- Sansa ca tu s-o gasesti la aeroport este..., incepe Jack.
- Aproape zero, stiu, dar ce altceva sa fac? S-o las asa pur si simplu sa ma paraseasca ca si cum noi nu am insemnat nimic? scuip cuvintele afara si strang volanul cuprins in totalitate de nervi.

Incep sa vad parcarea aeroportului si imensitatea cladirii. Ma trec fiori pe sira spinarii cand ma gandesc ca acolo undeva este Emma. Rasuflu usurat cand realizez ca nu este aglomerat, sau cel putin parcarea nu este. Imi parchez masina fara sa imi pese ca e pusa stramb sau nu. Ies si merg spre intrare intr-un ritm alergator. Ma multumesc totusi ca nu sunt la Lax pentru ca daca era asa, ar fi imposibil din start. Macar aici am o farama de speranta.

Trec pe langa niste persoane si reusesc sa imi iau cateva injuraturi din cauza faptului ca alerg pe coridoarele astea. Sunt doua avione care pleaca in perioada asta, asta inseamna ca Emma deja asteapta undeva, ceea ce e bine pentru ca am ajuns la timp. Din fericire cel de al doilea avion pleaca abia la o ora distanta dupa asta.

Ma deplasez catre locurile de la poarta respectiva. Aud mai multi oameni vorbind limbi diferite, dar in pincipal franceza, ceea ce este si logic deoarece aceea este destinatia. Are de gand sa ma paraseasca plecand in Franta. De-a dreptul incredibil!

Ma invart printre persoanele astea ca un copil pierdut, disperat sa-si gaseasca parintii. Intreb lumea daca au vazut-o, incercand sa le-o descriu, nu primesc nicium ajutor in schimb, doar incruntaturi urmate de cuvantul nu.

Zece minute de cautare si trec si incep sa ma gandesc ca totul este in zadar. Ma sprijin de un perete, simtind cimentul rece pe spatele meu transpirat de la atat alergatura si din cauza temperaturii ridicate. Imi scot telefonul din buzunar si incerc pentru ultima oara inainte sa ma dau complet batut sa o sun pe Emma. Il tin sprijinit intre ureche si umar si ma uit in jur cand dintr-o data aud melodia cunoscuta de la telefonul ei. Imi invart capul ca o jucarie stricata, incercand sa-mi dau seama de unde ii aud soneria. Privesc in fata la scaunele asezate cu spatele spre peretele la care stau si imi dau seama ca de acolo e. Nu-mi dau seama daca e ea, tot ce pot sa vad este o femeie care poarta un hanorac negru fara maneci si gluga de la el in cap. Ma rog fara incetare in timp ce pasesc spre scaunele mentionate, sa fie Emma.