Prin toate surprizele pe care ziua asta mi lear fi putut răvărsa în poală, revederea unei fantome nu era nici pe departe în capul listei.
Nicole de Şaha.
Competiția mea.
Cea pe care mă asigurasem că o zdrobisem atât de tare la pământ încât trosnitul oaselor îmi zgâlțâia încă în urechi.
Iar acum ea stătea în fața mea.
Defiantă şi întreagă. Zâmbetul ei îmi făce sângele să clocotească în furie mocnită.
Părul blond, prelins în sânge, strâns într-o coadă pe creștet, umerii drepți, brațele puternice, cu mușchi ce ieșeau în evidență printre curele de piele agățate de pieptul ei. Era mai scundă decât mine, dar monstruozitățile de papuci pe care era urcată o făceau cu mult mai înaltă. De mijloc îi atârnau armele specifice. Niciodată prea îndepărtate de ea.
Plăcile de armură legate de brațe erau tot ceea ce puteam simți. Singura parte din armură pe care mi-am păstrat-o pe mine. Simțeam gustul metalului prin piele.
Vârful cuțitelor atât de ascuțit.
În aşteptare stăteau.
M-am rotit pe călcâie spre Leviant, vorbindu-i fără să-mi iau ochii de pe ea.
-- Vrei ca ea să-mi fie gardian. Să mă protejeze însoțindu-mă pe oriunde aş merge?
Pielea Leviantului vibra. Energie plesnea în jur. Încordare.
Ochii lui verzi glaciari se ciocniră într-a mei.
--Nicole e una dintre cei mai buni. E decizia mea, consoartă. Ceea ce înseamnă că o vei accepta pe luptătoarea de Şaha.
Eram consoarta regală, nu regina.
Îmi amintea că puterea mea era decât o iluzie cu el ca prinț.
Îşi ridicase o sprânceană, albă ca strălucirea stelelor căzătoare.
" Crezi că mă poți juca pe degete? Când dau o poruncă o respecți."
Mi-am țuguiat buzele şi mi-am apropiat sprâncenele într-o încruntătură ce vroia să spună:
"Nu mă subestima", dar cu voce tare am spus:
--Mă forțați, prințe, să fiu lipită ca de o umbră de cea cu care nu cu mult timp în urmă am concurat în una dintre cele mai periculose trieri din istorie?
Coada Leviantului plesni aerul asemenea unui bici.
Dinții lui retractați scânteiau în lumina lunii.
Nu îşi luase privirea de pe fața mea când vorbise spre Nicole:
--I-ați desertul din camera noastră şi fii plecată. Începi de mâine. Acum!
Nicole se desprinse de pe marginea balconului. Pentru câteva momente fusese şi ea blocată în curentul de electricitate pe care îl exercita Leviantul.
Părul mi se ridicase din coafura mea atent îngrijită, în mici valuri de fire rebele.
Aud o uşă închizându-se undeva în spatele meu, înainte ca simțurile să-mi fie cu totul acoperite de cel dinaintea mea.
Coada se răsucise dureros de plăcut în jurul coapsei mele. Se adâncise în mușchii mei. Mi-am încleștat dinții.
Leviantul îşi lasase puterea să cuprindă noaptea. Stelele pieriră, iar luna se adâncise în golul cosmic. Eram singură, eu și el. Eram teribil de singură. Nimeni nu mă poate ajuta în fața lui. Aerul devenise încărcat cu însăşi esența lui. Îl simțeam pe fiecare pecet de piele ce îmi acoperea trupul netrebnic. Îl simțeam sub limbă şi pe scalp, sub bârbâie, pe ploape, fiecare părticică din mine era marcată.
Întreg corpul mi se revoltase de dorință, în timp ce eu stăteam înghețată încercând să îmi păstrez orice fărâmă de putere pe care aş putea-o avea asupra lui.
--Nu o voi avea. Sunt soția ta, nu concubină. Consoartă nu orice fată prostuță cu impresii de prințesă.
Vorbesc şi nu-mi aud cuvintele. Buzele lui subțiri se ascuțesc la vârfuri. Colții lui se prelungesc.
Se apleacase spre mine, iar părul lui, lung alb, serveşte ca o perdea în jurul capetelor noastre.
Îmi taie buza printr-o frecare cu colții lui. Îmi înfig adânc unghile în muşchii antebrațului trăgându-l înspre mine. Aproape. Mai aproape.
Orice sens îmi era eliberat din minte. Îl vreau spre mine, pe mine.
--Al meu.
Îi şoptesc pe vârfuri muşcându-i vârful urechii. Lăsă un mârâit adânc, pornit din interiorul lui. Pieptul îi tremură în vibrații.
Mă scald în enormitatea puterii sale.
Mă strânge mai aproape de el.
Îmi ia gura într-a lui. Îmi taie pielea, lăsând sânge să curgă de pe buzele umede.
Nu se opreşte pentru a-mi gusta, sângele, ci continuă intruziunea, căutând cu limba să mă domine în propria-mi gură.
Ducem o luptă. Îl muşc îl zgâriu, iar el unde nu taie, aşterne săruturi şi tandrețe. E o altfel de luptă. De fiecare dată una nouă, oricât de multă experiență aș fi avut.
Simțeam piatra rece a zidului în spatele meu. Ajunserăm cumva sprijiniți de un perete.
Lumina lunii îi aşterne chipul într-o pictură angelică.
Îi îndepărtez câteva şuvițe din ochii. Verdele adânc, ascunde o creatură ce e şi acum gata să sară şi să macine tot ceea ce îi e în drum:
--Mă doare să te privesc
Îi mărturisesc, iar el încuvințează, de parcă acele cuvinte nu mi-au rupt sinele să le spun. Să calc peste mândria, orgoliul meu și să le spun.
Mă ridică mai sus, ținăndu-mă de coapse. Îl apuc de după umeri, să-mi câștig un balans. Își înfundă capul în gropița dintre gâtul și umărul meu.
--Nu am să te pierd. Nu am să te găsesc cu oasele împletite, la fel ca unchiul tău, la marginea unei prăpăstii.
Mă strânse mai puternic de brațe, iar coada lui se încolăcise într-atât încât aveam impresia că voi rămâne fără aer dintr-un moment într-altul.
--Valeriana, nu am să te pierd in fața nimănui. Mă înțelegi ce-ți spun? Eşti a mea.
Furia lui se iveşte şi zguduie hanul. Strigăte se aud de undeva din îndepărtare.
Înțeleg că pâmântul se clatină sub noi.
Agitație.
Puterea Leviantului se ridică, un monstru însetat în negura nopții.
Iar eu mă înec în fiecare secundă, pentru că este o furtună în mine ce răspunde chemării sale.
Îl trag de coada argintie. Se lasă în mâna. Îl oblig să mă privească. Iar pentru o clipă știu ce înseamnă să fii el. Să ai putere nemărginită, nimic să nu-ți poate sta în cale, să fii singurul stăpân peste destinul tău. Îmi îngrop gura peste a lui, colți și toate fiind uitate.
Teribil de singur. Sus pe piedestal comanzi, iar nimeni nu-ți poate sta în cale. Poate doar zeii mari din cer. Groaznică, blestemată putere.
Pulsează în mine energie. Mă învăluie și îmi cântă oaselor sub piele. Îmi las capul pe spate, într-un strigăt de victorie. Niciodată nu am mai fost vreodată atât de aproape de însăși începuturile lumii.