O Domnie Însângerată (completă)

49. Start

În Vinegra puțini sunt cei care mai cunosc ritualurile de închinare în fața unui daraki, iar cei care le cunosc nu știu neapărat să le și practice. E o diferență între teoretic și practic.

Marea majoritate a celor din Vinegra și Ecavastra se închineau Marelui Zeu Obusus și acoliților săi.

Mama ne-a crescut în rugile închinate Zeului și s-a asigurat că toată familia Duvnir să fie văzută la marile ceremonii, în mod special cele în slava lui Obusus.

Însă înlăuntrul nostru, în adâncul ființei noastre, tata s-a asigurat că suntem supuși ai lui Hussa Dragon.

La fiecare trecere de anotimpuri urcam în pelerinaj munții Șubrezi și mergeam în peșterile construite pentru închinăciunea în fața daraki.

Așa se făce că sunt familiară cu versurile și cântările daraki.

Frumusețea lor nu a incetat să impresioneze inima tatei, care rămânea în lacrimi la fiecare ceremonie.

Eram cu toții, familia, în genunchi pe podeaua peșterii, luminate de imense globuri de foc pe care tatat le crea. Stătea în genunchi culcat și murmura cântările.

Eu și Radek în spatele lui îi urmam exemplul, dar nu și devoțiunea. Tata se comporta de parcă vorbea cu ființe față în față, de parcă ducea dorul unei case pierdute.

După mine și Radek restul familiei era aranjată sub forma unui triunghi cu deschiderea spre ieșirea din peșteră.

La fiecare pelerinaj eram peste treizeci de suflete care își ridicau glasurile în ecourile unei peșteri încălzite de focul produs de tata și mine. 

--Mi s-a părut că am văzut versuri. Vorbeam despre altceva.

Mă trag din strânsoarea lui. Leviantul nu înaintează, dar mă privește cu ochi holbați.

-De unde ai știut că sunt versuri? De ce ai întrebat "versurile astea"?

Nu e bine.
Nu e bine.
Una dintre servitoare își făcu prezența simțită, anunțând:

--Majestățile voastre, mă scuzați.

Leviantul nici nu îi aruncă o privire. Servitoarea avea capul aplecat, privirea îndreptată spre picioare, gâtul adânc îngropat intre umeri.

Aștept să-și întoarcă privirea spre mine, dar servitoarea nu o face.
Nu e ca și cum m-ar fi putut ajuta. Prea mult.

--Căutați-l pe Gasdard, vorbiți cu el, acum părăsiți cortul. Eu și consoarta avem o conversație vitală de purtat.

Îmi zâmbește sadornic, tăișul glasului e ceea ce mă face să-mi întorc ochii spre el.

--Nu-i așa, draga mea?

Îmi ridic o sprânceană și îmi strâng brațele la piept.

Încerc să-mi adun cât de multă demnitate și curaj sunt în stare ca să par cât de cât capabilă ă-mi țin terenul.

Servitoarea ieșise cu spatele, în grabă.

-Parcă spuneai că nu cunoști dragoni? La înaintarea ceremoniei îmi spuneai că nu știi că ești daraki. Dar acum, scumpa mea soție, cum se face de cunoști însemnele astea?

Își dădu bluza jos peste cap. Îmi închid pentru un moment ochii. Nu ar fi pentru prima dată când îi văd bustul dezgolit, dar ceva mă face să cred că de data asta va fi mai rău.

Se apropie de mine, îmi invadă spațiul. Rămân țintuită locului refuzând să pășesc în spate.

--Deschide-ți ochii. Privește-mă.

Vocea îi era sugrumată, șoptită și cu tente de amuzament.

Tot ceea ce nu vreau să fie, mai ales în situația asta.

Mă forțez să înfrunt ceea ce era în fața mea.

Câteodată îmi doresc să fiu din nou în patul meu de acasă, sub plapuma verde, în căldura și protecția camerei mele. Pruna să-mi aducă micul-de-jun și să-mi pregătească baia. Să am antranamentele mele, să mă ocup de administrației casei, să aranjez baluri pentru surorile mele.

Câteodată, deși mi-e greu să mi-o spun chiar mie, o urăsc pe mama și pe tata pentru că m-au împins în față să indeplinesc visul a atâtor generații, toți morți, îngropați sau arși.

Iar câteodată mă urăsc pe mine cât de ușor cad la voia dorințelor celor morți.

--Nu-ți fie frică, Valeriana, de ce ți-ar fi frică, suntem o familie, nu-i așa? Nu tu ai spus că vrei să fim o familie?

Îmi încleștez maxilarul. Ceva fierbe în mine auzind ,,familie" . E înlăuntrul meu ceva străin ce simt că e că e că e…cumva e.

Îmi acopăr fața cu palmele și mă dau mai în spate. Nu mai am unde. Mă lovesc cu spatele de ceva tare.

Totul se învârte în jurul meu. De ce îmi cere toată lumea ceva?

Ce vreți cu mine? De ce să fiu eu salvatoarea atâtora?

De ce să fiu eu eroina lor?
De ce nu mă lasă în pace?

--Valeriana,

Vocea lui placidă, relaxată, contemplativă toarnă ulei în focul furiei mele.

--Nu! Lasă-mă-n pace! Măcar o dată, doar lasă-mă în..

Mi se opresc cuvintele în gură.
Ca să-mi năpustesc furia spre el mi-am luat mâinile de pe ochi.

Iar asta înseamnă că mi-e liberă vederea, iar ceea ce vede mă îngrozește într-un fel pe care nu am crezut că m-ar putea îngrozi până acum.

Și am trecut la viața mea prin câteva momente groaznice.
Pe toată suprafața pieptului ii erau înscrise simboluri din limba daraki. Se legau între ele începând de la încheieturi, urcându-se spre antebrațe, pierzându-se pe coate, sub brațe, urcând pe umeri cuprinzându-i pectoralii și porțiunea de gât.

Era o poveste.

--Acum poți să vezi, Valeriana. Poți să mă vezi.

Nu reușesc să îndrug măcar un ,,da" atât de preocupați sunt ochii mei în a absorbi ceea ce cuprind.

--Nu credeam că ziua asta va veni, într-adevăr. Nu atât de repede, dar Zeul cel Mare mi-a ascultat rugăciunile. Ascensiunea ta a început, în sfârșit.

Îmi ridică o oglindă la nivelul ochilor, luându-mi pentru moment ochii de pe pielea lui.

Ochii mei au pieliță crescută peste retină, ceva ce-mi fac ochii să fie scoși în evidență, un albastru atât de închis încât pare violet. Unde sunt ochii mei albaștrii pali? Atât de albaștrii că păream să nu am ochi deloc?

--De unde ai luat o oglindă atât de repede?

Încerc să zâmbesc.
Îmi pierd controlul. Râd fals și îmi simt exasperarea ce îmi suflă în vene.
Izbucnesc în lacrimi.

Imposibil! Eu nu plâng.

Plâng în hohote.

Îl simt cum mă cuprinde în brațe și mă leagănă încet, de-o parte în alta ducându-mă spre pat.

#24.01.2018