O Domnie Însângerată (completă)

42. Urcarea spre oblânduire

Nicole de Șaha mă trase de braț.
Mergem prea repede pentru confortul meu. Cu cât mai târziu o să-i văd fața Leviantului cu atât mai bine.

--Ce ai reușit să faci? Ai avut micul tău moment de a face pe martira? Te scalzi în cruzime.

Odată și odată am să-i șterg zâmbetul ăla trufaș de pe față.
De Șaha nu așteaptase un răspuns din partea mea și continuă trăgându-mă pe culoarele secundare ale palatului. Cum de știe atât de bine culoarele astea de merge și nici nu trebuie să stea să se uite după indicații?

--Nu știu ce încerci să faci sau ce fel de vise mărețe ți-ai închipuit, dar îți spun: nu își au vreun rost. Nimic nu contează dacă nu poți fi fericită măcar pentru o clipă.

Aproape că șoptește ultima parte. Îmi trag brațul din strânsoarea ei.
Îmi deschid gura larg și râd zgomotos. Aud și eu sunetele false.

De Șaha mă măsoară din cap până în picioare. Pereții de piatră șlefuită par să se închidă în jurul meu.

--Sau ești fericită așa? Mărșăluind și provocând dezordine? Faci lumea nefericită cu nefericirea ta. Ăsta e genul de persoană care vrei să fii?

Ce e cu ea?
Avea o singură treabă: să mă escorteze până la Leviant. Ce era așa de greu în a tăcea și a merge?

--Du-mă la Prinț.

Îi spun stăruind. Nu cunosc drumul, dar dacă nu va începe să se miște în câteva secunde mă voi aventura de una singură să pornesc în căutarea scumpului meu soț. Iar asta spune multe despre discuția asta.

Războinica văzuse ceva în privirea mea pentru că se puse în mișcare.
O urmez sperând la tăcere.

--Cine ți-a mușcat limba, consoartă?
Sau ți-ai mușcat-o chiar tu pentru că sacrificile sunt chestia ta?

Tăcere pe care nu o primesc.

Închid ochii pentru un moment.
Nu lua momeala. Nu mușca momeala. Nu îi datorezi nimic. Nu trebuie să-i răspunzi.

--Eu lupt pentru mine. Eu iau plăcere în tăișul sabiei mele, dar tu, tu ucizi pentru că trebuie, nu-i așa?

Mă întreabă privindu-mă peste umărul ei. Nu ești tu tot-întrebări astăzi?

Îmi grăbesc pasul și mi-aș dori să știu unde ar trebui să mergem.
Din câte se pare urcăm o grămadă de scări, dar asta nu mă ajută prea mult.

--Elena.

Mă opresc brusc pe scări. De Șaha se întoarce. E cu două scări mai sus decât mine.

--Nu-mi spune așa.

Susur printre dinți. Îmi simt lipsa acelor la încheieturi și greutatea paloșului de la gleznă.

--Taci din gură, de Șaha, nu văd pe nimeni aliniându-se să-ți asculte sfaturile.

Holul era atât de gol și de lipsit de orice ornament încât vocea mi se propulsa în ecouri.

Războinica își trecuse un deget prin gaica de la centura cu arme și își relaxează cealată mână pe patul sabiei.

--Sfaturile astea nu sunt pentru oricine.

Îmi spune mijindu-și ochii.

Ce ? De parcă acum ar trebui să mă aplec în fața ei și să-i mulțumesc pentru timpul ce și l-a acordat în a-mi trage palme peste față.

--Habar nu ai despre ce vorbești. Fericire? Ha. Fericirea e o minciună cu care ești crescută în copilărie când mai crezi în cadouri de ziua ta de naștere și că există o lume făcută din zahăr unde poți să ajungi dacă nu cedezi în timpul pedepsei.

--Despre ce vorbești?

Începu să mă întrerupă, dar nu o las. Ai grijă ce ceri că poate vei și primi.

--Fericirea e pentru nătângii care își picură uleiuri de trandafir în ochi și suflă opiu. Ăia care privesc noaptea cerul și compun balade pe seama unor stele ce nu au altceva de făcut decât să ardă. Fericirea e pentru proști. Iar eu nu sunt proastă!

Mama urăște prostimea.
Ducesa de Duvnir obișnuia să le taie pielea de pe brațe supușilor proști. Orice servitor de-al casei noastre care strălucea în prostime era răsplătit în a avea câte o bucată din piele îndepărtată. "Trebuie să săpăm după deșteptăciune".

Îmi trec degetele peste umărul drept. Nicole de Șaha îmi urmărește mișcarea.

Își deschide gura să spună ceva, dar imediat închide înapoi la loc. Un pește pe uscat.
În final găsește cuvinte, dar eu nu-mi mai găsesc dispoziție să o ascult.
Urc scările, două trepte câte două.

--Ești o idioată Elena de Duvnir.

Îmi strâng pumnii în jurul meu.
Îmi încleștez dinții. Pielea îmi pulsează în nevoia de a simți oțel.

--La fel și ție, Nicole de Șaha.

O aud cum sare scările ca să
mă ajungă.

--Acum că ai terminat prezentările fă bine și condu-mă la Prinț.

De Șaha încuvințează fără să mai adauge ceva. Liniște.
În sfârșit. Cât a trebuit să aștept pentru ea!

Mă conduce pe încă o scară care se spiralizează spre un următor etaj.
Ajunsesem surprinzător de repede. Ușile salonului nu erau închise.

De Șaha făcuse un pas în față înclinându-se.

--Consoarta Valeriana, majestate.

Îl pot vedea din antreu. Ușa era deschisă destul cât să fie vizibil de pe hol. Stătea pe un fotoliu privind înspre ceva sau cineva dinăuntru.
Leviantul fără a arunca o privire încuvințase într-o mișcare subtilă din bărbie.

Intru ținundu-mi capul ridicat și umerii drepți. Salonul seamăna cu un birou, dar avea dimensiuni mult prea mari. S-ar putea ține un bal aici.

Covoarele au fost odată groase și cusute cu atenție, dar acum erau pline de mâzgă, ceva ce seamănă cu sângele și arsuri.
Toți pereții purtau urme de funingine acum că mă uit mai bine.

Leviantul își ținea palma întoarsă. Mă duc spre el și îmi așez mâna în palma lui. Din colțul ochiului văd un bărbat aplecat pe scaun.

--Ce faci în această dimineață, consoartă?

Mă întreabă zâmbind larg. E aproape frumos. Ochii îi sclipesc și în obraji i se formează gropițe.

Ceva nu e bine. Stomacul mi se întoarce pe dos. Știe ceva? Știe ceva de daraki? Ceva nou? A auzit discuția mea cu de Șaha?

--Mă bucur de lumină, majestate, mulțumesc de întrebare.

Fac și o mică reverență. Uite, un răspuns scurt și simplu.
E bine. Nu?
Se ridică de pe scaun.
Nu e bine. Nu e bine. Zâmbește.

Nu mă pot opri din a nu mi se face frică. Inima îmi bate așa de tare încât nici nu avea nevoie să fie bahir ca să o audă.

--Am un cadou pentru tine.

Urăsc cadourile.

#08.01.2018