Suflarea de viață

1.8K 171 7
                                    

E întuneric, tropotele și strigătele lor se aud înfundate. Degetele mi se încordează pe mânerul scutului, umeri mi se încleștează, iar pulsul mi se ridică în gât. Poarta se deschide, trasă pe lanțuri. Lumină. Arena. Nisip tras de vânt mă lovește de glezne, îmi pătrunde în gură. Pășesc înainte. Strig în salut. Strig spre glorie, victorie. Arena se animează ca un monstru de șarpe gata să se răsucească în jurul mijlocului meu.

Apă. Apă.
Clipesc. Nu pot să-mi deschid ochii. Mă ustură. Ceva umed mi-e pus pe frunte.
Îmi trag degetele prin straturi de pături. Nimic nu face durerea să se oprească.

Sânge. Era altceva să ucizi creaturi, monștrii cu șase brațe și colți prelungi până peste cranii, era cu totul altceva să te lupți cu oameni. Oameni în carne și oase. Sânge. Mațe descroșetate, alunecă din găoacea stomacului. Ochi scoși, mâini retezate, mă înconjurau, oriunde priveam în arenă vedeam doar resturi, iar eu eram în picioare. Mă aplec în fața mulțimii la fel cum o făcusem în fiecare săptămănă. Din nou. Când mă aplec în fața tribunei îmi aduc fața mai aproape de capul găurit de ochi ce privește senin. Aceea puteam fi eu.

Mi se îndepărtează un strat de piele sau cel puțin așa se simte soluția sau ungunentul pe care mi-l aplicau. Încerc să mă lupt din pat. Să mă lupt din mâinile lor, dar sunt prea mulți. Strigă ,,Doamnă", ,,Doamnă Valeriana"; ,,Doamna Valeriana"; dar nu-mi pot da seama pe cine cheamă căci tot ceea ce pot vedea dinaintea mea este o Elena la cincisprezece ani, trimisă în orașul deșerturilor, Șaha, în Arena.

Dacă mi-aș încleșta pumnul încă mi-aș mai putea simți pielea uscată, încărcată de nisipul prins din aer.

Pasul îmi era îngreunat. Mă întorceam de la o zi de antrenamente. Veneam printre tarabele improvizate și proptite de Templu. Pline de mărfuri. Țesături colorate, fructe zemoase ce plesneau sub propria pieliță de rodnice ce erau. Bijuterii de aur și argint, legate de mâini cu adevărat talentate.

Sunt ridicată de ceafă. Ceva rece pe buze. Îmi încleștez dinții. Un strop amar îmi atinge limba. Îmi trag capul cât de tare pot. "Doamnă, trebuie", "Doamnă Valeriana!".

Sabia. Era atât de grea când mă întorceam. Spatele mă durea. Mereu ochi mă priveau. Așteptau. Limbi străini îmi storceau gândurile și îmi întețeau oboseala. Săream printre bălți de vomă și urină, întreaga stradă era decorată cu ele. Rochii colorate și vaporoase aproape că alunecă de pe umerii subțiri ale doamnelor ce merg înainte. Fiecare poartă o coroană împletită printre cosițele grele. Soarele se lasă peste deșert. Întunericul aduce urlete de departe, purtate pe coama dunelor de nisip adunate la porțile orașului. Aerul e sec. Îmi trag respirația, dar fără folos.

Mă descalță, îmi trag hainele de pe mine. Material se rupe. Țiuituri și zbierete. Coatele mă mănâncă. Nu pot respira. Aer. Aer. Aer. Mă trag de umeri. Mâinile lor reci și umede mă apucă de brațe. Tușesc. Mă înec. Nu pot respira. Mă înec. Mă răscolesc în brațele lor. "VALERIANA"

"Elena" mă strigase negustorul. Mă întorc spre el. Îmi trag gluga mai bine peste cap. Ochi negri îmi zâmbesc din spatele unei tarabe cu carne. Mirosul. Îmi acopăr gura. Duhoare de carne putredă. "Uite, Elena, datorită ție" arată cu mâna spre mațele de om prinse pe fire, brațele înfipte în cârlige, oasele aliniate în rânduri. "Competiția ta" spune și strânge mai tare în brațe bucata imensă de carne. Își adâncește dinții în ea, iar când își ridică capul e fața lui tata: ,,Sunt mândru, Elena".

"Doamnă Velariana", mă scutură, vor să mă pună din nou în cadă. Nu. Vreau să dorm. Nu am aer. Vreau apă. Apă. Nu. "Doamnă Valeriana, mă auziți? Fierbeți. Avem nevoie să vă mutăm în cadă. Sunteți prea fierbinte". Bat din mâini. "Aer" reușesc cumva să îndrug. Dar fără rost. O să mor aici? Acum? O să mor așa? Patetic. Strâng din ochi și-mi simt lacrimi grase rotindu-se pe obraji. Sughit, iar durerea mă fixează în loc. Fiecare suflare pe care o iau trimite un nou șoc prin tot corpul.

Erau caravane colorate, roșii atât de aprinse încât făceau invidia soarelui, albastre cât cerul senin și prinse de un galben ce aduna întreg deșrtul și lăsa doar cel mai bun în urna lui. Cei din Șaha se mișcau de parcă pluteau, zâmbetele lor ascunse în spatele unor baticuri brodate cu migală ce spuneau povestea a generații întregi de meșteșugari, talente native ce reușeau să creeze viață în arta lor. Mâinile mele erau roșii; dar nu cu desene minuțioase și închonate zeilor, ci cu sângele și pișatul celor cu care m-am întâlnit în arene. Eu nu dădeam viață. Eu o luam. Eu nu eram un artist. Eu eram altceva. Teribil.

Atât de sete. Apă. Apă. Apă. Apă.

O Domnie Însângerată (completă)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum