O Domnie Însângerată (completă)

48. Pe locuri, fiți gata

Am crescut știind că e responsabilitatea mea și e dreptul meu din naștere să conduc casa de Duvnir.

Ceea ce nu am știut și la ceea ce nu mă așteptasem, însă, era să o fac fără Radek. La cincisprezece ani, Radek a fost trimis în lumea de jos, pe străzi, lăsat de unul singur să-și construiască puterea, mafia, propriul cartel care străbăteau străzile Vinegrei și care într-un timp istoric și-a făcut un renume, renăscând din cenușă.

Însă totul a fost o aruncare de zaruri. La fel de posibil era ca să sfârșească cu gâtul tăiat la marginea unui șant. Am luat toate riscurile astea în calcul când ne-am luat la revedere acum cinci ani de pe pragul casei.

În cinci ani a renăscut, numit de nobilime Hoțul și Stăpânul negru, de către mercenari, asasini și hoții cu renume.

În cinci ani și-a clădit propriul regat sub pilonii Vinegrei controlând fiecare maț al regatului.

În puțin timp va ajunge destul de puternic cât să devină o amenințare pentru prinț.

Misiunea mea era simplă ca idee. Trebuia să distrag tronul din a-și apleca privirea asupra lumii de jos, iar în același timp de ce nu, să câștig putere.

Ceea ce însă nu am luat în considerare era ca Leviantul să aibă un interes în mine. Nu, romantic, ci strategic.

Îmi strâmb nasul și îmi dau pe gât paharul de sânge. Încă e cald ceea ce îl face să aibă gust de borș stricat.

--Doresc să-o văd pe ducesa de Duvnir și pe contele de Duvnir.

Leviantul îmi luă paharul din mână inspectându-l.

--Va fi curios de observat cât de repede se va dezvolta bebelușul în pântecele tău. Din câte știu dragonii se nasc din ouă eclozate.

Cât de crud îmi oferă observațiile sale.
Își trecuse un deget prin coama de păr argintiu strâns legată pe creștet în împletituri complicate. Un inel de argint îi ornea creștetul.

--Departe de mine gândul, dar cum voi supraviețui unei astfel de nașteri?

Ochii de jad se întorc spre mine, luminoși, scânteitori și exaltați.
De parcă asta e întrebarea pe care o aștepta să i-o pun de atâta timp.

--E o binecuvântare. Zeul ne va îndruma.

L-aș numi deziluzionat dacă nu aș știi mai bine. Informația și cunoștințele pe care le avea în gheara sa erau stupiefante nu numai prin conținut ci și prin cantitate.

Oricât de rușinos îmi era să accept știam prea puțin despre dragoni ca să fiu sigură că ceea ce spune e greșit sau corect.

Relația pe care o avem, casa Duvnir cu, Hussa-Daraki, e de-a dreptul prăpastioasă, în cele mai bune zile.

Nu am întâlnit-o vreodată în persoană. Tot ceea ce stiu e că trăiește undeva în îndepărtarea lumii, iar pentru un oarecare motiv a luat un interes în Radek și în mine, în mod special, când a început să-și trimită mesagerii spre noi.

--Ducesa de Duvnir ți-a trimis binețe și un timp ușor în timpul purtării. Marele Obusus de asemenea, speră să profiți de fiecare clipă pe care o vei avea purtând binecuvântarea sa.

Îmi vorbește cu un zâmbet atât de larg atât de deschis încât mă făcea să cred că eu sunt nebună pentru că mi-e frică de fiecare cuvânt ce-i alunecă de pe colți.

--Când ai vorbit cu Obusus?

--Marele Obusus.

--Marele Obusus.

Mă corectadem după el. Așteptam privindu-l, pe fundal se auzeau șuruitul de voci. Era o seară liniștită.

--Mereu vorbesc cu Marele Zeu. E cu mine mereu.

Îmi spune întorcându-se spre cealaltă cameră a cortului.

Îmi vorbise în asemenea fel de parcă ar fi trebuit să mă aștept, ar fi trebuit să fie evident că are o cale de comunicare cu Zeul Obusus.

Îmi trasem picioarele după el, în camera noastră de dormit.
Leviantul se întoarce pe călcâie spre mine.

Își îndepărtează jacheta. Umblă la șnururile de la guler.

Mă dau un pas în spate, brusc simțind o ardoare să mă întorc în partea opusă a cortului.

--Ajută-mă să mă dezbrac.

Îmi spune ridicându-și mânecile legate cu șiraguri și nasturi.

Lucrarea cămășii era atât de complicată și atât de bine realizată încât ar părea că are o armură improvizată pe el.

Îl privesc și el mă privește. Avem privirile legate.

O simt ca pe o provocare. Îmi strâng maxilarul și înaintez în cameră.
Mâinile îi sunt reci.

Unghiile lungi, albe și curate, stau placide in palma mea. Îi desfac nasturii pe rând. În tot acest timp simțindu-i privirea implantându-se în creștetul meu.

--De ce nu mi-ai spus că vrei un copil?

Nu-mi iau ochii de pe lucrare, continui să descfac la nasturi care se întind pe toată lungimea antebrațului.

--Nu voiam să-ți fac speranțe deșarte. Nu știam că voi fi binecuvântat de Zeu.

Speranțe deșarte? Pentru că un copil era exact ce aveam nevoie acum?

--Lărgește-ți strânsoarea, Valeriana.

Îi eliberez mâna. Respir întreierat.
Îi apuc din nou brațul. De cum mâneca se lărgește pot distinge simboluri pe pielea lui. Simboluri ce nu se aflau acolo înainte.

--Ce sunt versurile astea?

Întreb în speranța de a-mi depărta gândurile pe un teritoriu mai puțin agresiv.

--Le poți vedea?

Intreabă trăgându-și mânecile jos.

--Le poți vedea?

Mă mai întreabă odată, scuturându-mă de după umeri. Ochii îi sunt calmi. Scufundați în blândețe.

--Da, le văd.

Răspund înghițind în sec și regretând nenumarate lucruri.

Leviantul își arată colții. Ochii i se aprind, iar strânsoarea lui se întețește.
Dacă mă omoară, dacă încearcă ceva, am să fiu sigură că-l voi trage după mine.

--Versuri. Sunt versuri.

#24.01.2018