O Domnie Însângerată (completă)

Privește-o

Era ceva ciudat despre Nicole de Șaha. Nu numai eu eram cea care putea simți asta ci restul concurentelor în concursul de consoarte își făcuseră o misiune din a Evita-o pe holuri, pe culoare sau ori de câte ori le răsărea în cale în plimbările libere de la Palat.

Era din Șaha. Orașul războinicilor. Orașul neîmblânzit din inima deșertului, unde moartea se spunea că și-a făcut cuibul și nu putea fi desprinsă de acolo. Șaha, oraș al culorilor și al miilor de limbi, răscrucea de drumuri, plin de caravane și glasuri sticloase sau îngreunate vesele sau întristate.

În Șaha exista singura Arenă funcșionabilă și permisă din întreaga Vinegră. Orașul mișuna de nelegiuiți, mercenarii se simțeau ca acasă printer cartierel strâmte și întortocheate.

Știam pentru că fusesem un an întreg acolo. Știam despre terorile orașului și simțeam în spatele pleoapelor frumusețea ei dură. Șaha nu era pentru cei slabi de inimă. Orașul se hrănea din frică.

Așa că o concurentă venită din Șaha era amenințarea cea mai evidentă și mai curentă. Dacă era un dușman care ne unea pe toate concurentele împreună, aceea era Nicole de Șaha. Numai să reușești să ajungi la vârst maturității acolo însemna să fi mai mult decât eram noi. Că aveai ceva mai mult, iar acel grăunte te-a șinut în viață. Putea fi vicleșug, poate mințea mai bine poate alerga mai repede, poate se cățăra mai iute, orice era, acel ceva în plus era atât de mult șlefuit încât devenea un avantaj letal.

De cum îmi căzuseră ochii pentru prima data pe De Șaha mi-am spus că va trebui să aflu ce e acela ce o face specială. Ce o lasă să încalce cu atâta ușurință un cal, să zâmbească larg când Leviantul îi spunea numele, să nu tremure la vederea lui, să nu îngenuncheze din cauza presiunii puterii lui. De Șaha era special, într-un fel pe care nu-l întâlnisem până atunci. Era altfel, era cea mai bună șansă pe care o aveam să mă apropiu de un egal.

O adevărată provocare. Ceva în mine îmi spunea, îmi șoptea îmi striga: ,,E mai bună decât tine. Uite cum o privește Prințul. Uite cum își răsucește încheieturile de rapid. Uită-te ce tăieturi precise face."

Îmi fulgerau în fața ochiilor linia crepusculară a soarelui arzător, de fiecare data când vdeam reflexia razelor pe lama cuțitelor ei când se atrena. De Șaha spunea o poveste în mișcările ei. Precauția și atențiea dobândite dintr-un oraș maltratat și lovit de răscoale sezoniere, unde am rezistat abia un an.

Un an. Când Radek s-a lepădat de numele de Duvnir, când a plecat spre piața neagră, spre mlaștini, într-o viață de orfan cerșetor cutreierând regatul. Tata mă trimise în Șaha.

Era o acoperire. Plecarea mea de acasă au numit-o doliu pentru geamănul meu ce a fost declarant mort. Eram în doliu și aveam nevoie să plec din Galadia. Asta a spus mama. Asta a spus tata la fiecare recepșie sau fiecare sprânceană ridicată în întrebare.

Pentru că știau ce știam și eu. Devenisem capul familiei. Oficial îmi ocupasem locul de moștenitor al casei Duvnir. Câștigasem întrecerea nespusă dintre mine și Radek. Familia văzuse ceva în mine de mă aleseseră.

Era vina mea că Radek era ca și mort.

Mama îl favor ape Radek. O știam. O simțeam. O văzusem în sclipirea ochilor ei când mă înscrise în Arena din Șaha. Iar în tot timpul petrecut în inima deșesrturilor știam, știam că dacă, dacă ceva mi se întâmpla, dacă călcam destul de strâmb cât să-mi sucesc gâtul, dacă îmi lăsam garda destul de jos cât ceva sau cineva să mă ia prin surprindere, moartea mea ar fi însemnat că Radek s-ar fi putut întoarce acasă.