O Domnie Însângerată (completă)

Carnea cui o porți?

Pielea brațelor îmi fierbea sub greutatea bandajelor ce-mi acopereau antebrațul. Pielea palmelor îmi era umedă, grămăjoare de nisip înmuiat îmi erau adunate între degete. Ducesa De Duvnir nu-mi permitea să port o cârjă pe stradă, așa că pășeam cu atenție, scrâșnind din dinți de fiecare data când piciorul drept mi se afunda puțin prea mult în drumul pătat de gropi nisipoase. Osul coapsei mi se mișca câte puțin de la locul lui, mușchiul tremura, zvâcnea, flipăiând. Erau aproape paisprezece zile de când nu mai luptasem în Arenă din cauza fracturii. Două săptămâni care vor trebui recuperate.

Ducesa de Duvnir mă prinse de brațul bun, punându-și mâna peste cotul meu, apăsând cu mai multă forță decât necesar, vârfurile degetelor în carnea mea.

--Mamă.

Spun, privind-o în ochi. Eram la aceași înălțime. Aveam cincisprezece ani și încă nu o depășisem.

--La ce te gândești?

Mă întreabă, briza ușoară ce traversează strada, îi suflă faldurile rochiei verzi. Niciun fir de păr nu I se desprinde din cocul împletit în josul cefei. Stă semeață, pasul lin, de parcă plutește, umerii drepți și pieptul ridicat, se plimbă pe străzile orașului Șaha de parcă e regina lui.

--Radek.

Își încrețește puțin sprâncenele, mutându-și privirea drept înainte. Oamenii ce ocupau străzile se dădeadu la o parte din calea noastră. Deasupra mea și a mamei era ținut un baldachin ce ne proteja de soarele arzător al deșertului, iar în spatele nostrum veneau, într-o coloană de două câte două surorile mele. Doisprezece capete blonde, asemănătoare la fețe de parcă erau una și aceași.

--Nu deplânge soarta fratelui tău. Voiai să fi în locul lui?

Pusese întrebarea astfel încât părea că realmente considera cee ace urma să spun. De parcă chiar ar fi fost o alegere între mine și Radek. Fratele meu geamăn e ca și mort pentru familie. Aș fi dat o bună parte din moștenirea mea numai pentru încă un an cu el alături de mine.

Nu-mi aminteam ce i-am spus Ducesei de Duvnir, dacă măcar i-am răspuns. Amintirea mi-e încețoșată de bubuietura ce scuturase strada. Gardienii din jurul nostrum își scoaseră săbiile. Vizualizasem strada de cum intrasem pe ea. O chisem o trecere peste o pasarelă.

--Pe acolo.

Îi arătasem mamei, fumul și nisipul ridicându-se în gurile noastre. O explozie scuturase casa pe lângă care tocmai trecusem. Bucăți de piatră săriră ca într-o fântână artezeană, aruncate în toate părțile. O bucată de rocă îmi căzuse peste umărul drept. Pentru un moment crezusem că boi rămâne fără brat, impactul îmi făcuse tot corpul să se zguduie.

Mă aplec înainte, prinzând-o de brat, dar ducesa mă trage privind înapoi. Stă doar pentru câteva momente, dar era destul cât să-mi prindă atenșia. Una dintre surori a fost prinsă în explozie. Corpul ei deformat zvâcnea încă sub maldărul de piatră, praful plutea în aer, ir ochii îmi lăcrimau de la fum. De aceea ce văusem pare atât de incredibil să fie adevărat. Sora cea mai mica avea craniul deschis, din el curgeau o mâzgă gri-verzuie, brațele ei, desprinse de piele și mușchi păreau să aibă oase ce se prelungeau în gheare, maxilarul ei era proeminent ca al unui lup.

Ducea mă trase lângă ea.

Mă uitasem la ea.

Pentru un moment, o clipită chiar, eram amândouă în mijlocul străzii în flăcări, țipete se ridicau în spatele nostrum ca într-un acordeon dezacordat. Ne priveam în ochi. Ea își înclină capul înainte ca pentru a zice ,,Vezi?"

Sau poate mi s-a părut totul pentru că în următorul moment mă smucise pe străduța secundară pe unde se strecuraseră restul surorilor cu o parte din gardieni după ele. Ele nu se întoarseră să privească în spate.

--Ce a fost aia?

--Rebelii.

Mă informaseră unul dintre gardieni, fugind umăr la umăr cu mine. Nu puteam să-mi folosesc un braț și un picior ca lumea, dar dacă aveam să fim ambuscați sau atacați măcar aveam șansa de a-mi privi moartea în ochii oponentului. O explozie, o explozie era rapidă. O explozie era metoda lașilor.

Ne strecurasem prin casa supraetajată și prea aglomerată ce ne ieșise în cale. Locatarii începuseră să țipe șă să strige crezând că gardienii au venit după ei. Ne-am strecurat peste balcoane, ne-am urcat pe acoperișuri și de acolo fugeam. Încercam să mă și după ceilalți cât de bine puteam. Fumul exploziei se ridica ca o dură întunecată și negricioasă în sapetele nostru. O plasă gata să ne prindă în mrejele sale.

Ne îndreptam spre Templu. Era greu de ratat, mai ales de la înălțimea la care ne aflam, avea o cupolă rotundă, lucitoare pe care se reflectau razele soarelui de parcă era chiar ea însăși o altă stea. Acolo aveam să fim protejați, până ce atacatorii vor fi prinși sau măcar străzile vor fi din nou calme.

Nu puteam să-mi scot din minte imginea surorii, iar cu o răcoare ce tăiase ceva în mine realizasem că nici măcar nu știam clar care era umele ei. Omorâsem oameni, omorâsem creaturi care mai de care oribile. Știam cum arată interiorul unui. Însă ea nu sângerase roșu și nici nu se dezumflase ca o bășică bine presată. Zăcuse acolo tremurând perpetuu, ca o păpușă mecanică, ce dacă ar fi fot pusă la laoc ar fi putut merge din nou.

Simțea de parcă scăpasem ceva, pierdusem ceva din vedere și din mine. Radek, apoi sora, familia trebuie protejată cu orice preț. Deja doi s-au dus sub grija mea. Desigur, Radek nu e sigur că e încă mort, dar prea puțini reușesc să supraviețuiască în mlaștinile societății. Dacă nu meritam numele de Duvnir?