O Domnie Însângerată (completă)

43. Foc și așteptare

Leviantul se înclinase înspre mine.
Simțeam cum mă acoperă, de parcă luna acoperea soarele. De parcă cineva mi-a luat vederea și tot ce puteam simți erau firișoarele de putere ce se scurgeau în aerul din jurul nostru.

Folosindu-și cealată mână, care nu e ocupată cu palma mea îmi indică micul nostru public format dintr-o persoană.

--Majestatea sa regele ne-a făcut binecuvântarea de a ne primi într-o audiență.

Își bătea joc de el. De regele aplecat in scaunul său, cu brațe lungi și subțiri ce-i atârnau până la genunchi, cu un gât aplecat înainte, îndoit ca o țeavă ruginită, gata să cedeze presiunii.

O burtă plămădioasă era singurul semn că acesta era într-adevăr un nobil, ușoara mustață ce-i lingea buza superioară era un alt semn.

Știam că situația e urâtă în Ecavestra, dar asta e de-a dreptul dezgustător.

Regele își linse buzele uscate cu limba sa bifurcată. Dădu o singură dată din cap, salutându-mă.

--Tocmai vorbeam cu regele aici de față. Despre planul tău cu explozibil.

Cuvintele Prințului îmi făcură ca firele subțiri de pe ceafă să mi se ridice în atenție. Regele privea suprafața scrijelită a mesei lungi din lemn.

--Am încercat. Îi întârâtă mai tare.

Desigur că au încercat. Sunt disperați. O strânsoare îmi subție respirația. Vina. I-am subestimat.

--Am mărșăluit spre Zid pentru că ai cerut întăriri, deși când am venit pe drum abia am dat de câteva creaturi.

Prințul își puse pumnul sub bărbie privindu-mă vorbind. Regele dădu ușor din cap.

--E liniștea dinaintea furtunii. Se retrag. Se pregătesc.

--Pentru ce? Nu au voință?

--Nu. Dar au foame.

Încheiase regele brusc. Își legănă brațul de-a lungul spătarului scaunului.

--A mai fost odată așa. Mai demult. Așa am pierdut-o pe Carina.

Am dat din cap respectuos. Moartea reginei Carina fusese îndelung deplânsă și în Vinegra.

--Ce propui?

Interveni Prințul ridicându-se de pe scaun. Trase un alt scaun de la masă pe care îl puse lângă cel de pe care tocmai se ridicase. Îmi făcu semn să mă așez. Mă tenta să iau un alt scaun numai pentru că puteam. Însă trebuie să știu ce lupte să-mi aleg ca să câștig războiul.

--Un schimb de vasalitate. Nu mai pot să tin regatul în frâie. Prea mulți morți, prea puțini cei care rămân și nu fug din regat. Nu-i învinovățesc. E greu.

Doar Vinegra adăpostește anual fugitivi din Ecavastra care cu timpul doar au crescut în număr.

--Îmi oferi o parte din regat în schimbul ajutorului militar.

Era o întrebare, dar Leviantul o făcu să sune a afirmare. Regele zâmbi. Dacă acea încruntare de buze s-ar putea numi zâmbit.

--Nu crede că-ți ofer pe tavă bijuterii și nestemate. Ardem ca un torent, iar căderea noastră e inevitabilă.

--Ce ne-ar trage și pe noi în jos.

Murmur spre Prinț privindu-l. Ochii lui se mijiră, jadul sclipea în nuanțe de foc.

--Nu-ți ofer o parte din regat. Îți dau toată Ecavastra.

Regele tuși. Corpul se revoltă în miscări spamodice. Colacul de burtă i se legănă în poale. Tremuriciul brațelor flutura ca steaguri pe stindarde.

--Sunteți singura mea șansă. Nu mă ascund după deget. Am nevoie de voi, iar dacă Vinegra nu mă va ajuta, Ecavastra va cădea. Însă dacă noi cădem, creaturile își vor căuta hrana în altă parte. Iar Vinegra va fi prima pe cap de listă.

Știam asta. De aceea aveam Zidul de Est, de aceea investim atât de mult în atmatele noastre. Ca să ținem creaturile monstruoase departe de casele noastre și de cei dragi nouă.

--Să zicem că-ți accept oferta, cine va rămâne aici să distribuie ordinele dacă vom evacua civilii.

Leviantul propunea ca Ecavastra să devină un teren de luptă. Era o idee cu care mă jucam și eu, dar nu îndrăznisem măcar să o menționez pentru că e al naibii de periculoasă și greu de înfăptuit.

--Eu, desigur. Am zis că-ți dau regatul, nu coloana mea vertebrală.

Regele aproape că încercase să sughită un râset din replica sa.

--Bărbații și femeile capabile să lupte vor rămâne. Cer azil pentru copii, în mod special, tineri, femei însărcinate, ei au prioritate. Știu că nici pe la voi treburile nu stau chiar roz, dar noi murim pe capete. Nimic nu a mai crescut de ani buni, pământul e searbăd, arid, atât de crăpat încât poți vedea oase de morți ieșind la suprafață.

O imagine aflată într-un contrast puternic cu pădurile întinse de copaci ce păreau să nu se mai termine, de la Zid până la portale și mai departe.

Însă de cum te apropiai de orașele ecavestre, într-adevăr părea că intrai în pământul nimănui.

--Ce moștenitor ai?

Prințul întrebă după o scurtă pauză.

--Bacin. Fiul Carinei.

--Ai copii?

Nu m-am putut abține să nu întreb. Toate raporturile primite din lanțul de spioni îmi spuneau că regele e lipsit de copii. Asta însemna că lanțul de spioni avea o verigă stricată?

Regele își încreți fruntea la întrebarea mea.

--Nu. Sora mea Carina. A fost o întâmplare că pe cele mai importante ființe din viața mea le chema Carina. Am un nepot, numele său e Bacin.

--Îl voi lua cu mine. Îl voi pune sub tutela coroanei.

Regele dădu din cap în semn afirmativ la vorbele Leviantului. Resemnarea o purta ca pe o capă cu crinolină.

--Așa să faceți, Prințe. Vă rog nu-l luați încă de lângă mama lui. E încă destul de fraged, abia făcuse nouăsprezece ani.

Nu mă pot abține din a nu-mi ridica o sprânceană. Eu aveam nouăsprăzece ani. Nimeni nu folosise vreodată cuvântul ,,fragedă" ca să mă descrie.

--Adu-l în cortul nostru. Vom încheia tratativele acolo.

Spuse Leviantul. Nu era o insultă faptul că nu stăteam în una dintre camerele palatului. Era o consemnare a gravității situației în care Ecavastra se afla, că nu putea nici primi casa regală a Vinegrei cu onorurile cuvenite.

#09.01.2018