53. În călduri

2K 165 4
                                    

Pielea îmi era umflată, iar degetele prea puține pentru a mă scărpina cât de mult mă mânca peste tot; întregul corp.

--Anela! Anela!

--Acum, acum.

Mă înfundasem încă o dată în apă. Vana nu era destul de adâncă să mă acopere în apă, dacă stăteam in picioare în ea. Așa că mă ghemuisem ca soluția să îmi prindă fiecare bucățică de piele. Tremuram de tensiunea mâncărimilor. Anela și ïncă trei servitoare îmi frecau spatele și brațele cu peria. În zadar.

--Ahh,

Strigam. Împroșcam apă peste tot. Se dăduse la o parte din calea mea. Imi trecusem piciorul peste marginea cuvei.

--Soluția aia nu e bună la nimic. Unde e ducesa de Duvnir?

--Plecată!

Aproape că strigase Anela acoperindu-și capul cu brațele. Lăsasem săpunul să-mi alunece din mână. Arătam mai mult sau mai puțin de parcă urma să-l arunc în cineva. Îmi vedea reflexia în oglindă. Nu era frumos.

--Ah, da.

Mama a avut așa mâncărimi în timpul sarcinii? Voiam să-mi trag pielea de pe carne. Nu mai puteam.
De cum îmi pusesem și celălalt picior pe pămănt durerea îmi străbătuse întregul corp, lovindu-mi oasele și lăsând în urma lor reverberații.

Nici nu realizasem când sau cum, dar servitoarele erau imediat lângă mine ținându-mă de brațe, sprijinită pe picioare. Alena era în fața mea, în genunchi. Îmi cuprinse fața între palmele ei moi și ușor uleioase.

--Expirați! Inspirați. Expirați. Faceți după mine.

Spuse imitând un pește pe uscat. Își strănse buzele și apoi le eliberase, le strânse, le eliberase din nou.

Un junghi. De data asta cădeam. Pentru un moment rămăsesem deconectată de corpul meu! Încercam să nu mă panichez, dar Anela și mișcările ei agitate nu mă ajutau!

Simțean sudoarea căzându-mi peste obraji, alunecând de pe tâmple in jos aterizând pe genunchii mei ce se târâiau de podea.

Încă o lovitură. Era de parcă un ciocan mi-a fost trântit în oase, iar cineva îl rotise încă o dată să intre mai bine in mine, cum intestine se rostogolesc una peste alta, oase mi se mișcă de la loc, țesuturi mi se prelungeau.

Toate deodată, un zumzet îmi asurzea urechile. Durerea era atât de intensă încât aveam reprize de câteva secunde în care încetam să mă mai simt.

Nu mă durea stomacul. Mă durea în acea zonă, dar nu era stomacul. Simțeam ,,binecuvântarea" zvâgnind în mine. Undeva între picioarele mele, dar totuși mult mai sus, băgat atât de adânc în mine, dar totuși atât de prezent.

Îl auzeam aproape lovindu-mi pereții uterului întinzându-i în forțari ce le depășeau clar menirea.
Îmi trasem degetele deasupra bazinului, de parcă săpam în nisip și nu mai ajungeam la el. La centrul pămăntului, la problema problemelor.

La ,,binecuvântarea" asta care a porint totul.
Îmi dădusem capul peste spate. Prin fiecare mișcare descopeream un nou nivel și o altă nuanță a durerii, dar trebuia cumva să-mi eliberez presiunea adunată în plămâni.

Cumva eram adusă în pat. De cum straturile de cearșafuri mă adunaseră într-un cocon de învelișuri îmi închisem ochii.

--Apă!

Încercam să strig și speram să fiu auzită. Ceva mi se pusese la buze. Nu știam ce. Otravă să fost și atât timp cât îmi umezea gâtul, era bine. Îmi trasem capul din palmele lor, uleiul mă îngrețeoșa, îmi invada rănile, îmi strângea pielea pe carne.
Îmi închisem ochii. Voiam să adorm. Voiam să nu mai simt.

Întuneric.
Cuvinte se auzeau de undeva departe.

--Cum e?

--Unde e Prințul?

--În față, cu caravanele. Nu pot să oprească. Îi vom ajunge noi din urmă.

De Șaha. Ce credea că poate da ea ordine în locul meu? Îmi mișcasem mâna. Încercasem, cel puțin. Nu reușisem. Îmi tremuraseră degetele într-un pumn, dar nimic mai mult.

--Dați-i mac! Nu vezi ce o doare de tare!

--Nu. Nu știu ce îi face copilului, laptele de mac.

Îi mârâise printre dinți Alena, de parcă vorbea cu una dintre servitoare și nu cu Nicole de Șaha una dintre cele mai letale ființe din Vinegra.

Ceva vorbea în continuoare nu știu, tot ceea ce știam era țiuitul din timpane ce îmi aduna toate gândurile deodată și le stoarce de orice urmă de sănătate.

Alte momente, timp trece. Un minut? O oră? O zi? Nu-mi puteam da seama. Înec timpul de acum de parcă e un minut și o eternitate în același timp.

--Nu. Îți spun De Șaha că nu știu. Nu.

Nu e Alena. Altcineva. Cineva familiar. Cine? Cine?

--Chiar acum să vină? Când erau pe cale să plece? Nu mă insulta să mă faci să cred că e o coincidență.

Erau aproape de mine. Aproape la picioarele patului meu.

--De ce îmi spui mie astea? Nu am nicio amestecătură cu ei.

--Erau din sud.

--Ca și mine? Asta vrei să spui De Șaha? Nu fii ipocrită. Am crescut în același oraș. Nu au nicio legătură cu mine rebelii ăia.

--O puteau ataca, Huva. Mă auzi ce-ți spun, măcar pentru o clipă scoateți capul din fund și ascultă ce-ți zic.

Generalul Huva! Da, ea. Ea? Ce avea cu De Șava? De ce vorbeau de parcă erau prietene la cataramă? Erau?

--Văd și eu asta. Dar ei nu atacă oameni! Ea e om.

Niciun răspuns. Aproape așteptam încordarea mușchilor pe care o am din instinct de fiecare dată când cineva îmi reamintește că sunt o parte daraki.

--Rebelii au devenit mult prea curajoși. Au ajuns departe. Trebuie să fi prins la fonduri puternice. Nu ajungeau altfel pănă aici. Explozibilul folosit e scump.

--Știu. Voi fi cu ochii în patru. Îți voi scrie de îndată dacă se mai întâmplă ceva.

--Bun.

Răspunse De Șaha, iar mai departe prea multe se întunecaseră și s-au transformat in mine ca ceva să mai pot înregistra.

//26.08.2018; 00.17//

O Domnie Însângerată (completă)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum